s-o vezi inconjurata de un roi de pierde-vara,Cum zambeste tuturora cu gandirea ei usoara?
S-auzi zornetul de pinteni si fosnirile de rochii,
Pe cand ei sucesc musteata, iara ele fac cu ochii?
Cand incheie cu-o privire amoroasele-ntelegeri,
Cu ridicula-ti simtire tu la poarta ei sa degeri?
Patimas si indaratnic s-o iubesti ca un copil
Cand ea-i rece si cu toane ca si luna lui april?
Inclestand a tale brate toata mintea sa ti-o pierzi?
De la crestet la picioare s-o admiri si s-o desmierzi
Ca pe-o marmura de Paros sau o panza de Corregio,
Cand ea-i rece si cocheta? Esti ridicul, intelege-o…
Da… visam odinioara pe acea ce m-ar iubi,
Cand as sta pierdut pe ganduri, peste umar mi-ar privi,
As simti-o ca-i aproape si ar sti c-o inteleg…
Din sarmana noastra viata, am dura roman intreg…
N-o mai caut… Ce sa caut? E acelasi cantec vechi,
Setea linistei eterne care-mi suna in urechi;
Dar organele-s sfarmate si-n strigari iregulare
Vechiul cantec mai strabate cum in nopti izvorul sare.
P-ici, pe colo mai strabate cate-o raza mai curata
Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai si eu odata.
Astfel suiera si striga, scapara si rupt rasuna,
Se imping tumultuoase si salbatece pe struna,
Si in gandu-mi trece vantul, capul arde pustiit,
Aspru, rece suna cantul cel etern neispravit…
Unde-s sirurile clare din viata-mi sa le spun?
Ah! organele-s sfarmate si maestrul e nebun!
SCRISOAREA V
Biblia ne povesteste de Samson, cum ca muierea,
Cand dormea, taindu-i parul, i-a luat toata puterea
De l-au prins apoi dusmanii, l-au legat si i-au scos ochii,
Ca dovada de ce suflet sta in pieptii unei rochii…
Tinere, ce plin de visuri urmaresti vre o femeie,
Pe cand luna, scut de aur, straluceste prin alee
Si pateaza umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita ca doamna are minte scurta, haine lungi.
Te imbeti de feeria unui mandru vis de vara,
Care-n tine se petrece… Ia intreab-o bunaoara -
O sa-ti spuie de panglice, de volane si de mode,
Pe cand inima ta bate ritmul sfant al unei ode…
Cand cocheta de-al tau umar ti se razima copila,
Dac-ai inima si minte, te gandeste la Dalila.
E frumoasa, se-ntelege… Ca copiii are haz,
Si cand rade face inca si gropite in obraz
Si gropite face-n unghiul ucigasei sale guri
Si la degetele manii si la orice-ncheieturi.
Nu e mica, nu e mare, nu-i subtire, ci-mplinita,
Incat ai ce strange-n brate – numai buna de iubita.
Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i sade bine
Si o prinde orice lucru, caci asa se si cuvine.
Daca vorba-i e placuta, si tacerea-i inca place;
Vorba zice: "fugi incolo", rasul zice: "vino-ncoace!"
Imbla parca amintindu-si vre un cantec, alintata,
Pare ca i-ar fi tot lene si s-ar cere sarutata.
Si se-nalta din calcaie sa-ti ajunga pan? la gura,
Daruind c-o sarutare acea tainica caldura,
Ce n-o are decat numai sufletul unei femei…
Cata fericire crezi tu c-ai gasi in bratul ei!
Te-ai insenina vazandu-i rumenirea din obraji -
Ea cu toane, o craiasa, iar tu tanar ca un paj -
Si adanc privind in ochii-i, ti-ar parea cum ca inveti
Cum viata pret sa aiba si cum moartea s-aiba pret.
Si, inveninat de-o dulce si fermecatoare jale,
Ai vedea in ea craiasa lumii gandurilor tale,
Asa ca, inchipuindu-ti lacramoasele ei gene,
Ti-ar parea mai mandra decat Venus Anadyomene,
Si, in chaosul uitarii, oricum orele alerge,
Ea, din ce in ce mai draga, ti-ar cadea pe zi ce merge.
Ce iluzii! Nu-ntelegi tu, din a ei cautatura,
Ca deprindere, grimasa este zambetul pe gura,
Ca intreaga-i frumusete e in lume de prisos,
Si ca sufletul ti-l pierde fara de nici un folos?
In zadar boltita lira, ce din sapte coarde suna,
Tanguirea ta de moarte in cadentele-i aduna;
In zadar in ochi avea-vei umbre mandre din povesti,
Precum iarna se aseaza flori de gheata pe feresti,
Cand in inima e vara…; in zadar o rogi: "Consacra-mi
Crestetul cu-ale lui ganduri, sa-l sfintesc cu-a mele lacrami!"
Ea nici poate sa-nteleaga ca nu tu o vrei… ca-n tine
E un demon ce-nseteaza dupa dulcile-i lumine,
C-acel demon plange, rade, neputand s-auza plansu-si,
Ca o vrea… spre-a se-ntelege in sfarsit pe sine insusi,
Ca se zbate ca un sculptor fara brate si ca geme
Ca un maistru ce-asurzeste in momentele supreme,
Pan-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere,
Ce-o aude cum se naste din rotire si cadere.
Ea nu stie c-acel demon vrea sa aiba de model
Marmura-i cu ochii negri si cu glas de porumbel
Si ca nu-i cere drept jertfa pe-un altar inalt sa moara
Precum in vechimea sfanta se junghiau odinioara
Virginile ce statura sculptorilor de modele,
Cand taiau in marmor chipul unei zane dupa ele.
S-ar pricepe pe el insusi acel demon… s-ar renaste,
Mistuit pe focul propriu, el atunci s-ar recunoaste
Si, patruns de-ale lui patimi si amoru-i, cu nesatiu
El ar frange-n vers adonic limba lui ca si Horatiu;
Ar atrage-n visu-i mandru a izvoarelor murmururi,
Umbra umeda din codri, stelele ce ard de-a pururi,
Si-n acel moment de taina, cand s-ar crede ca-i ferice,
Poate-ar invia in ochiu-i ochiul lumii cei antice
Si cu patima adanca ar privi-o s-o adore,
De la ochii ei cei tineri mantuirea s-o implore;
Ar voi in a lui brate sa o tina-n veci de veci,
Dezghetand cu sarutarea-i raza ochilor ei reci.
Caci de piatra de-ar fi, inca s-a-ncalzi de-atat amor,
Cand cazandu-i in genunche, i-ar vorbi tanguitor,
Fericirea inecandu-l, el ar sta sa-nnebuneasca,
Ca-n
