ca acela folosit pentru a indica incomparabila afecţiune a Dumnezeului viu pentru creaturile sale din univers. Este păcat că nu mă pot servi de un termen exclusiv şi celest care ar transmite minţii umane adevărata natură şi semnificaţia minunat de frumoasă a afecţiunii divine a Tatălui din Paradis.
2:5.12 (40.4) Când oamenii pierd din vedere iubirea unui Dumnezeu personal, împărăţia lui Dumnezeu devine doar împărăţia binelui. În ciuda unităţii infinite a naturii divine, iubirea este caracteristica dominantă a tuturor raporturilor personale a lui Dumnezeu cu toate creaturile sale.
6. Bunătatea lui Dumnezeu
2:6.1 (40.5) Noi putem vedea frumuseţea divină în universul fizic, putem discerne adevărul etern în lumea intelectuală, însă bunătatea lui Dumnezeu nu se descoperă decât în lumea spirituală a experienţei religioase personale. Religia, în esenţa sa veritabilă, este o credinţă făcută din încredere în bunătatea lui Dumnezeu. În filozofie, Dumnezeu ar putea fi mare şi absolut şi, într-un fel, chiar inteligent şi personal. Însă, în cadrul religiei, trebuie ca Dumnezeu să fie de asemenea moral; el trebuie să fie bun. S-ar putea ca omul să se teamă de un Dumnezeu mare, însă el nu are încredere decât într-un Dumnezeu bun, şi doar pe un astfel de Dumnezeu poate iubi. Această bunătate al lui Dumnezeu face parte din personalitatea lui Dumnezeu şi deplina sa revelaţie nu apare decât în experienţa religioasă personală a fiilor care cred în Dumnezeu.
2:6.2 (40.6) Religia implică faptul că lumea superioară a naturii spirituale cunoaşte nevoile fundamentale ale lumii umane şi răspunde acestora. Religia evolutivă poate deveni etică, însă numai religia revelată devine cu adevărat şi în mod spiritual morală. Străvechiul concept că Dumnezeu este o Deitate dominată de o moralitate regală a fost înălţat de Isus până la nivelul care atinge cu atât delicateţe moralitatea familială intimă din relaţia părinte-copii. Nu există nimic mai tandru, nici mai frumos în experienţa muritorilor.
2:6.3 (41.1) ”Bogăţia frumuseţii lui Dumnezeu îl conduce pe omul rătăcit către căinţă.” „Orice dar de folos, orice dar perfect provin din Tatăl luminilor.” „Dumnezeu este bun, el este eternul refugiu al sufletului oamenilor.” „Domnul Dumnezeu este milostiv şi mărinimos. El este îndurător şi debordează de bunătate şi adevăr.” „Gustaţi şi aflaţi că Domnul este bun! Binecuvântat este omul care i se dăruieşte lui.” „Domnul este mărinimos şi plin de compasiune. El este Domnul salvării.” „El vindecă inimile frânte şi îngrijeşte rănile sufletului. El este atotputernicul binefăcător al omului.”
2:6.4 (41.2) Conceptul de Dumnezeu ca rege-judecător a dezvoltat un înalt model moral şi a creat un popor care, ca grup, respectă legea. Cu toate acestea, credincioşii individuali au rămas într-o nefericită poziţie de nesiguranţă vizavi de statutul lor în timp şi în eternitate. Ultimii profeţi evrei proclamau că Dumnezeu era un Tată pentru Israel. Isus l-a revelat pe Dumnezeu ca Tată al fiecărei fiinţe umane. Întregul concept muritor al lui Dumnezeu este pus într-o lumină transcendentă prin viaţa lui Isus. Lipsa de egoism este inerentă iubirii părinţilor, Dumnezeu nu iubeşte la fel cu un tată, ci în calitate de tată. El este Tatăl paradisiac al fiecărei personalităţi a universului.
2:6.5 (41.3) Justeţea implică faptul că Dumnezeu este sursa legii morale a universului. Adevărul îl pune în lumină pe Dumnezeu ca revelator, ca învăţător. Însă iubirea dăruieşte afecţiune şi o doreşte cu ardoare; ea caută o comuniune înţelegătoare, aşa cum există între părinţi şi copii. Se poate ca dreptatea să fie gândirea divină, însă iubirea este atitudinea unui tată. Unii au presupus în mod greşit că dreptatea lui Dumnezeu era de neîmpăcat cu iubirea dezinteresată a Tatălui celest. Acest fapt ar fi presupus absenţa de unitate în natura Deităţii şi ar fi condus direct la elaborarea doctrinei ispăşirii, care este o sfidare filozofică atât a unităţii cât şi a liberului arbitru al lui Dumnezeu.
2:6.6 (41.4) Tatăl celest plin de afecţiune, al cărui spirit locuieşte în copii săi de pe pământ, nu este o personalitate divizată - una a dreptăţii şi una a compasiunii. Nici nu mai este nevoie de un mediator pentru a obţine graţia sau iertarea Tatălui. Dreptatea divină nu este dominată de o strictă dreptate distributivă. Dumnezeul ca Tată îl transcende pe Dumnezeul ca judecător.
2:6.7 (41.5) Dumnezeu nu este niciodată mânios, răzbunător ori supărat. Este adevărat că înţelepciunea înfrânează uneori iubirea sa, în timp ce justeţea condiţionează refuzul său de îndurarea. Iubirea sa de dreptate n-are cum să nu se manifeste şi ca o egală detestare a păcatului. Tatăl nu este o personalitate inconsecventă. Unitatea divină este perfectă. În Trinitatea Paradisului există o unitate absolută, în ciuda identităţilor eterne a coordonaţilor lui Dumnezeu.
2:6.8 (41.6) Dumnezeu iubeşte păcătoşii şi detestă păcatul. Această afirmaţie este adevărată din punct de vedere filozofic, însă Dumnezeu este o personalitate transcendentă şi persoanele nu pot iubi şi urî decât alte persoane. Păcatul nu este o persoană. Dumnezeu iubeşte păcătosul, deoarece păcătosul este o realitate de personalitate (potenţial eternă), însă Dumnezeu nu dramatizează în mod personal păcatul, căci păcatul nu este o realitate spirituală; el nu este personal. Aşadar, numai dreptatea lui Dumnezeu este cea care ia la cunoştinţă de existenţa păcatului. Iubirea lui Dumnezeu salvează păcătosul. Legea lui Dumnezeu distruge păcatul. Această atitudine a naturii divine s-ar schimba în aparenţă în cazul în care păcătosul ar sfârşi prin a se identifica total cu păcatul, la fel cum aceeaşi minte muritoare se poate de asemenea identifica total cu Ajustorul spiritual care locuieşte în ea. Un muritor identificat cu păcatul ar deveni complet nespiritual în natura sa, (deci ireal din punct de vedere personal) şi ar suferi anihilarea finală a fiinţei sale. Într-un Univers progresând în realitate şi crescând în spiritualitate, irealitatea naturii unei creaturi şi chiar neîmplinirea sa nu pot exista la infinit.
2:6.9 (42.1) În faţa lumii personalităţii, descoperim că Dumnezeu este o persoană iubitoare. În faţa lumii spirituale, este o iubire personală; în experienţa religioasă, este şi una şi alta. Iubirea identifică voinţa volitivă a lui Dumnezeu. Bunătatea lui Dumnezeu se află la baza liberului arbitru divin - tendinţa universală de a iubi, de a arăta îndurare, de a mărturisi răbdare şi de a da iertare.
7. Adevăr şi frumuseţe divine
2:7.1 (42.2) Orice cunoaştere finită a creaturilor şi orice înţelegere din partea lor sunt relative. Orice informaţie, orice cunoaştere, chiar din surse elevate nu sunt decât relativ complete, local exacte şi personal adevărate.
2:7.2 (42.3) Faptele fizice sunt destul de uniforme, însă adevărul este un factor viu şi flexibil în filozofia universului. Personalităţile în evoluţie nu sunt decât parţial înţelepte şi relativ veridice în comunicările lor. Ele nu pot avea certitudini decât în limitele experienţei lor personale. Un astfel de lucru, care poate părea în întregime adevărat într-un loc poate să nu fie decât relativ adevărat într-un alt segment al creaţiei.
2:7.3 (42.4) Adevărul divin, adevărul final, este uniform şi universal, însă istoria lucrurilor spirituale, aşa cum este ea povestită de numeroşi indivizi provenind din diverse sfere, poate uneori să varieze în detalii. Aceasta se datorează acestei relativităţi în plenitudinea surselor lor de cunoaştere şi în deplinătatea experienţei lor personale, cât şi lungimii şi întinderii acestei experienţe, în timp ce legile şi hotărârile, gândurile şi atitudinile Marii Prime Surse-Centru sunt veşnic, infinit şi universal adevărate; în acelaşi timp, aplicarea şi adaptarea lor la orice univers, sistem, lume şi
