ridicat ușurel ca să nu îi deranjez pe ceilalți, am sărit pe geam și l-am însoțit pe Monk sub tufișul care separa căsuța noastră de grădina întinsă din fața casei lui uriașe.
– Ce mai faci, Monk?, am mieunat încetișor.
Monk cel calm și relaxat părea destul de preocupat.
Urechile mă gâdilau și blănița de pe spatele gâtului care se culcase s-a ridicat din nou când l-am simțit cât de supărat era.
– Ești bine? Am mieunat, înăbușindu-mi propria panică.
Monk a inspirat adânc și a răspuns în felul lui obișnuit, cu un mieunat negrăbit, forțându-se să își reducă alarmarea.
– Voi, pisoii, trebuie să veniți diseară. Terrance are niște vești neașteptate pentru noi, a mormăit.
I-am promis că vom veni, de îndată ce adoarme Mama.
M-am grăbit să ajung la ceilalți să le dau vestea, întrebându-mă ce l-o fi supărat pe Monk cel veșnic calm.
Duminică noaptea:
Noaptea era complet întunecată când am luat-o la fugă spre casa lui Monk. Comparativ cu micuța și modesta noastră căsuță, Monk locuia într-o casă imensă și cochetă. Dar noi iubeam căsuța noastră și nu am fi schimbat-o pentru nimic în lume.
Am mers tiptil prin bucătăria imensă, iar Fromage s-a oprit să adulmece farfurioara tentantă cu smântână pe care Hobbs i-a lăsat-o lui Monk.
– Haide, Fromage! A mârâit Cara. Monk nu va fi prea încântat dacă iei din gustarea lui fără să îi ceri permisiunea.
– În niciun caz, Cara, Monk e prietenul meu!, a răspund Fromage, scoțând limba la Cara.
Până la urmă a venit după noi, uitându-se în urmă cu jind la farfurioara cu smântână.
Monk și Terrance stăteau împreună într-o camera încălzită, în fața unui șemineu imens în care lemnul încă trosnea.
La început, am fost surprinsă de tovărășia dintre Monk și Terrance.
Cum ar fi putut să se împrietenească o pisică isteață ca Monk tocmai cu un câine?
Apoi l-am cunoscut mai bine pe Terrance și a trebuit să îmi schimb părerea.
Noi, pisicuțele, avem o părere proastă despre câini. Dar pe Terrance până și noi am început să îl plăcem și să îl respectăm.
Să fiu sinceră, încet-încet, părerea noastră despre căței s-a schimbat.
Nu mai petrecusem timp cu cățeii înainte să ajungem în Londra. Ce-i drept, nici nu ne dorisem. Îi tratasem ca pe niște bestii blănoase îngrozitoare, care obișnuiau să adulmece.
Dar acum era altfel. Aveam doi prieteni căței cu care socializam zi de zi. Terrance și Polo!
Terrance era un câine puternic, un Golden retriever cu păr lung, auriu. E un cățelul inteligent, în ciuda rânjetului său ștrengăresc și a limbii lui roz care atârnă și e plină de bale.
Era faimos pentru că îl ajutase pe Solo să rezolve multe cazuri de investigație.
Un lucru care îmi inspira respect era popularitatea în rândul regatului animalelor și al prietenilor umanoizi bipezi din jurul nostru.
Uită de rânjetul lui prostesc și limba lui băloasă!
Nu m-ar deranja un pic din popularitate pentru mine.
Terrance mergea peste tot cu Solo și Hobbs.
Solo îl trimisese pe Terrance la o cunoscută școală de dresaj pentru câini. Lui Solo nu-i părea rău, pentru că Terrance a absolvit pe primul loc în clasa lui de la academia de Câini de Căutare și Salvare.
Eram nerăbdătoare să aflu ce mai punea la cale Terrance.
Terrance dădu din coadă când ne văzu și ne-a afișat un zâmbet primitor. Monk a sărit din scaunul lui preferat și a venit să ne întâmpine.
– Vrea cineva smântână proaspătă?, a mieunat în vocea lui răgușită.
– Nu, mulțumim, a răspuns Cara, înainte ca Fromage și cu mine să răspundem. Am luat cina înainte să venim.
Fromage s-a uitat urât la ea.
Cunoscându-mi fratele bine și știind că putea să se ia la ceartă pe loc, am schimbat subiectul instantaneu.
– Terrance, ce se petrece?, am mieunat.
– Niște vești importante despre Raoul, tatăl lui Polo, care a dispărut, a zis Terrance după ce ne-am așezat în locurile noastre obișnuite din bibliotecă.
Trebuie să explic ce e cu prietenul nostru Polo și cu situația tristă a familiei lui.
Polo e un cățel Pekinez. E scund și doar cu puțin mai măricel decât mine.
L-am cunoscut pe Polo când ne-am mutat de la Paris la Londra în iunie, anul trecut. Dintr-un motiv sau altul, el a dezvoltat un loc aparte în inima lui pentru Charlotte.
Apăruseră niște gelozii între Fromage și Polo pentru Charlotte. M-am simțit ușurată că toate acestea aparțineau acum trecutului.
Polo era câinele lui Señora Conchita Consoles, cunoscută ca Señora, o cântăreață populară de operă, care s-a pensionat.
Señora îl pierduse pe soțul ei Raoul când a dispărut în timp ce escalada Everestul, în Munții Himalaya. Fusese supărată până am intrat noi în scenă.
Își revenea încet după pierderea lui Raoul. Dar noi știam că lui Polo și Señorei le era tare dor de el.
Deveniserăm prieteni buni după ce l-am ajutat pe Polo să rezolve misterul colierului cu diamante al Señorei, care fusese furat.
Rezultatul fusese surprinzător, dar fantastic, în ciuda dispariției lui Fromage și descoperirii colierului într-un loc cât se poate de neobișnuit.
Cam pe vremea aceea m-a cuprins febra meseriei de detectiv. Tânjeam să fiu implicată într-un nou caz și să devin și eu un detectiv celebru.
