Dănilă Prepeleac. Ion Creangă

      Ion Creangă

      Dănilă Prepeleac

      Erau odată într-un sat doi fraţi, şi amândoi erau însuraţi. Cel mai mare era harnic, grijuliu şi chiabur, pentru că unde punea el mâna punea şi Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iară cel mai mic era sărac. De multe ori fugea el de noroc şi norocul de dânsul, căci era leneş, nechitit la minte şi nechibzuit la trebi; ş-apoi mai avea şi o mulţime de copii!

      Nevasta acestui sărac era muncitoare şi bună la inimă, iar a celui bogat era pestriţă la maţe şi foarte zgârcită. Vorba veche: "Tot un bou ş-o belea". Fratele cel sărac, sărac să fie de păcate!, tot avea şi el o pereche de boi, dar cole: porumbi la păr, tineri, nalţi de trup, ţepoşi la coarne, amândoi cudalbi, ţintaţi în frunte, ciolănoşi şi groşi, cum sunt mai buni de înjugat la car, de ieşit cu dânşii în lume şi de făcut treabă. Dar plug, grapă, teleagă, sanie, car, tânjală, cârceie, coasă, hreapcă, ţăpoi, greblă şi câte alte lucruri ce trebuiesc omului gospodar nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. Şi când avea trebuinţă de asemene lucruri, totdeauna supăra pe alţii, iară mai ales pe frate-său, care avea de toate. Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-său. Ea zicea adeseori:

      – Frate, frate, dar pita-i cu bani, bărbate.

      – Apoi, dă, măi nevastă, sângele apă nu se face. Dacă nu l-oi ajuta eu, cine să-l ajute?

      Nevasta, nemaiavând încotro, tăcea şi înghiţea noduri. Toate ca toate, dar carul său era de haimana. Nu treceau douătrei zile la mijloc, şi se trezea la uşa ei cu Dănilă, cumnatusău, cerând să-i împrumute carul: ba să-şi aducă lemne din pădure, ba făină de la moară, ba căpiţi din ţarină, ba multe de toate.

      – Măi frate, zise într-o zi cel mai mare istuilalt; mi-e lehamite de frăţia noastră! Tu ai boi, de ce nu-ţi închipuieşti ş-un car? Al meu l-ai hârbuit de tot. Hodorog! încolo, hodorog! pe dincolo, carul se strică. Ş-apoi, ştii vorba ceea: "Dă-ţi, popă, pintenii şi bate iapa cu călcâiele".

      – Apoi, dă, frate, zise istalalt, scărpinându-se în cap, ce să fac?

      – Ce să faci? Să te-nvăţ eu: boii tăi sunt mari şi frumoşi; ia-i şi-i du la iarmaroc, vinde-i şi cumpără alţii mai mici şi mai ieftini, iar cu banii rămaşi cumpără-ţi şi un car, şi iaca te-ai făcut gospodar.

      – Ia, ştii că nu m-ai învăţat rău? Aşa am să fac.

      Zicând aceste, se duce la dânsul acasă, îşi ia boii de-o funie şi porneşte cu ei spre târg. Dar, cum am spus, omul nostru era un om de aceia căruia-i mânca câinii din traistă, şi toate trebile, câte le făcea, le făcea pe dos. Târgul era cam departe, şi iarmarocul pe sfârşite. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? (că aşa îi era porecla, pentru că atâta odor avea şi el pe lângă casă făcut de mâna lui). El tufleşte cuşma pe cap, o îndeasă pe urechi şi habar n-are: "Nici nu-i pasă de Năstasă; de Nichita, nici atâta".

      Mergând el cu Duman şi Tălăşman ai săi, tot înainte spre iarmaroc, tocmai pe când suia un deal lung şi trăgănat, alt om venea dinspre târg cu un car nou, ce şi-l cumpărase chiar atunci şi pe care îl trăgea cu mâinile singur, la vale cu proptele şi la deal cu opintele.

      – Stai, prietene, zise ist cu boii, care se tot smunceau din funie, văzând troscotul cel fraged şi mândru de pe lângă drum. Stai puţin cu carul, c-am să-ţi spun ceva.

      – Eu aş sta, dar nu prea vrea el să steie. Dar ce ai să-mi spui?

      – Carul dumitale parcă merge singur.

      – D-apoi… mai singur, nu-l vezi?

      – Prietene, ştii una?

      – Ştiu dacă mi-i spune.

      – Hai să facem treampa; dă-mi carul, şi na-ţi boii. Nu vreau să le mai port grija în spate: ba fân, ba ocol, ba să nu-i mănânce lupii, ba de multe de toate… Oi fi eu vrednic să trag un car, mai ales dacă merge singur.

      – Şuguieşti, măi omule, ori ţi-e într-adins?

      – Ba nu şuguiesc, zise Dănilă.

      – Apoi dar, te văd că eşti bun mehenghiu, zise cel cu carul; m-ai găsit într-un chef bun; hai, noroc să dea Dumnezeu! Să-ţi aibi parte de car, şi eu de boi!

      Apoi dă carul, îşi ia boii, pleacă pe costişă într-o parte spre pădure şi se cam mai duce. Istalalt, adică Dănilă, zice în gândul său:

      "Taci, că-i cu buche; l-am potcovit bine! De nu cumva s-ar răzgândi; dar parcă nu era ţigan, să întoarcă."

      Apoi îşi ia şi el carul şi porneşte tot la vale înapoi spre casă.

      – Aho! car nebun, aho! Când te-oi încărca zdravăn cu saci de la moară, ori cu fân din ţarină, atunci să mergi aşa!

      Şi cât pe ce, cât pe ce să nu-l ia carul înainte. Dar de la o vreme valea s-a sfârşit şi s-a început un deal; când să-l suie la deal, suie-l dacă poţi! Hârţi! încolo, scârţi! încolo, carul se da înapoi.

      – Na! car mi-a trebuit, car am găsit!

      Apoi cu mare greu hartoieşte carul într-o parte, îl opreşte în loc, se pune pe proţap şi se aşterne pe gânduri.

      – Mă! asta încă-i una! De-oi fi eu Dănilă Prepeleac, am prăpădit boii; iar de n-oi fi eu acela, apoi am găsit o căruţă… Ba e Prepeleac, ba nu-i el… Când iaca un om trecea iute spre târg c-o capră de vânzare.

      – Prietene, zise Dănilă, nu mi-i da capra ceea, să-ţi dau carul ista?

      – Apoi… dă… capra mea nu-i de cele săritoare, şi-i bună de lapte.

      – Ce mai la deal, la vale! bună, ne-bună, na-ţi carul şi dă-mi-o!

      Cela nu se pune de pricină, dă capra şi ia carul. Apoi aşteaptă până vin alte care, de-l leagă dinapoia lor, şi se duce în treaba lui spre casă, lăsând pe Dănilă gură cască tot pe loc.

      – Bun, zise Prepeleac. Ia, pe ist cu capra ştiu încaltea că bine l-am boit!

      Ia apoi şi el capra şi porneşte iar spre târg. Dar capra tot capră; se smuncea în toate părţile, încât îi era acum lehamete de dânsa.