bun cu brânză, roșii și ceapă? Apoi ne-am dus fiecare la casa lui să facem duș și să ne pregătim pentru petrecere, care începea la scurt timp, la ora șapte.
Când am ajuns acasă Damaso și Josele erau în plină febră de pregătire. Josele era înțepenit în fața oglinzii din baie cu micul lui moț, care îi dădea un aer de „Rege“ și Damaso se uita la hainele din dulap atât de concentrat că părea că joacă cel mai dificil joc de șah din istorie. Am profitat și am făcut un duș și am ales niște haine elegante, dar nu am exagerat. Nu voiam să contrastez, dar nici să arăt ca un dandi. Când am fost gata, am coborât, unde ne aștepta taxiul comandat, și am plecat spre petrecere. În cincisprezece minute am fost la ușă.
Intrarea era o structură de sticlă cu numele Avalon în litere fluorescente. Era în Marina Bay, și panorama de parte cealaltă a golfului, inclusiv zgârie-norii unde lucram, era minunată, cu toate clădirile înalte iluminate. Mai frumos decât Manhattanul în New York, văzut din Brooklyn pe timp de noapte. Am intrat când abia începea, așa că încă nu era multă lume și am putut alege un loc bun. La petreceri era ca în marketingul pe internet. Cele trei chei erau poziționare, poziționare și poziționare. Interiorul avea un aer de navă industrială și cu toate luminile și muzica îmi amintea de mișcarea cyberpunk, la fel ca atmosfera filmului Blade Runnerpe care eu și Diego urma să-l vedem săptămâna următoare. În spate, pe o scenă cu multe puncte de lumină pe perete, care se stingeau și se aprindeau, era DJ-ul care punea muzică electronică sau ceva de genul. Numele lui nu îmi spunea nimic, dar adevărul era că muzica nu era forțele meu. Mai bine zis nu aveam nici o idee. Oricum, părea să fie cunoscut aici, pentru că în momentul când a fost anunțat oamenii au luat-o razna.
Treptat au venit și colegii de servici până când la un moment dat eram peste douăzeci. Dar, spanioli doar cinci: Teresa, Damaso, Josele, Diego și eu. Era ciudat să vorbesc în engleză cu prietenii mei spanioli, dar o făceam din curtoazie pentru cei care nu vorbeau spaniolă. Am băut și dansat, râs și spus povești amuzante despre întâmplări de acolo. Cam 80% dintre cei de la petrecere eram expatriați sau, cel puțin, păream occidentali. Multe grupuri vorbeau spaniolă.
În grupul nostru au apărut niște spanioli pe care nu îi cunoșteam. Doi băieți și două fete. Damaso, desigur, cunoștea pe toată lumea așa că mi i-a prezentat.
─ David, el este Nacho. Nu știu dacă ai auzit de fotograful Ignacio Insua.
─ Nu, dar nici nu știu nimic despre lumea fotografiei.
─ Mă rog. Este el. Josele l-a cunoscut la o expoziție de fotografie în urmă cu câteva săptămâni. În Spania a expus în mai multe muzee și centre de artă. Apoi, o actriță cunoscută pe plan local l-a întâlnit și a venit aici cu ea să-u facă un portofoliu și de atunci este aici. Este fotograf de celebrități și evenimente majore în Singapore. În plus un bun jucător de golf, desigur.
─ Încântat Nacho. Acum înțeleg cum l-ai cunoscut pe Damaso. Sper să triumfez aici și să fi fotograful meu, pentru că la golf nu cred că ne vedem. Mie îmi plac sporturi de acțiune.
─ Desigur, ar fi grozav. Un client spaniol care să poată plăti rate mele nu ieftine. O plăcere David.
─ Pot pilota o barcă pentru o sesiune de fotografii să scot un ban în plus.
─ Vorbești serios? Uneori facem portofolii și reclame pe bărci. Din când în când am nevoie de un șofer.
─ Desigur, am spus zâmbind că a folosit cuvântul șofer în loc de pilot. Am titlul de Căpitan de Iaht. Iubesc navigația. Poți conta pe mine oricând. Orice legat de navigație mă încântă.
─ Te voi ține minte.
Damaso a continuat cu prezentările.
─ Aceste două brunete atât de frumoase sunt un cuplu și se numesc Elena și Rachel. Au o patiserie de produse fără gluten.
─ Bună, două săruturi, nu? De ce ați venit în Singapore?
─ Ne doream să vizităm altă țară și am văzut că aici aveau aceeași celiaci ca peste tot, dar nu au multe magazine pentru ei –a explicat Elena în timp ce eu îi dădeam două sărutări lui Rachel.
─ Am un prieten celiac în Madrid. Unele dintre dulciurile pe care le mănâncă sunt la fel de bune ca cele normale. Nu puteam să le diferențiez. Voi trece pe la magazinul vostru într-o zi să le încerc.
─ Oricând vrei –a spus Raquel. Ia o carte de vizită.
─ Mulțumesc. Văd că ești pregătită. Asta îmi place. Și numele tău? Am spus adresându-mă celui de-al patrulea. Eu tot David ... Am spus, zâmbind.
─ Mă numesc Pamos, Juan Pamos a spus imitând stilul lui James Bond.
─ Fii atent cu el –m-a sfătuit Damaso. Este un profitor. Chipurile este specialist în cinematografie, dar nu știu dacă a debutat. Părinții lui sunt oameni de afaceri bogați care lucrează în export, dar el se dedică mersului din petrecere în petrecere și se cuplează cu toate fetele cu care poate; indiferent dacă au sau nu prieten. Lipsește de la petreceri doar ca să joace golf cu mine și Nacho.
─ Golf? Este clar cum ți-ai făcut prietenii. Ei bine, eu sunt singur aici, fără parteneră, și nu sunt fată, așa că nu am de ce să îmi fac griji. Poate îmi poți prezenta o prietenă frumoasă ... Am râs cu poftă.
Am vorbit o bună perioadă de timp cu toată lumea, colegi de muncă și noi cunoștințe. Mai târziu, în drum spre baie am fost abordat de un om cu un accent englezesc care mi-a oferit nu știu ce substanță pe care nu o cunoșteam, dar cu siguranță era un fel de drog. L-am refuzat categoric și mi-am văzut de drum. Nu am luat droguri niciodată, nici măcar în epoca mea rebelă, și nu îmi doream să încep acum. Nu-mi plăcea să am viața controlată de nimic și asta era calea tipică, care m-ar putea converti în sclavul dozei zilnice. În această privință eram foarte radical. Nici măcar nu fumam, deși avusesem o perioadă în care am făcut-o, dar a trebuit să mă las pentru că era incompatibil cu exercițiul pe care îl făceam, și deși beam, nu lăsam alcoolul niciodată să mă facă să-mi pierd controlul. Prietenii mei mă tachinau uneori pe această temă, mai ales Damaso, care trăgea niște beții ca de campionat, dar îmi plăcea să mă simt mereu în control în orice situație. Eram un pic obsesiv pe tema asta.
Când m-am întors, m-am oferit să iau ceva de băut pentru Tere și partenerul meu, Jerome nebunul. În timp ce așteptam să mă servească cineva la bar, o fată frumoasă ce părea tai sau similar a venit lângă mine. Avea părul castaniu, lung, buclat, în două codițe lungi, care îi atârnau de o parte și alta a capului peste piept. Avea o șapcă de pânză verde și o bluză cu bretele de aceeași culoare. Cu fața rotundă și un zâmbet frumos evidențiat de buzele vopsite un roşu foarte moale. Avea ochii căprui închis, oarecum oblici, dar nu prea mult. Destul de înaltă, probabil de un metru șaptezeci și slăbuță. Nu pot spune că m-am îndrăgostit la prima vedere, ar fi o prostie, dar hormonii mei de macho iberic au făcut un triplu salt; mai ales atunci când s-a întors spre mine și a vorbit o engleză perfectă, cu o voce dulce și muzicală pe care am putut-o auzi doar pentru că a coincis cu o scădere în volumul muzicii.
─ Scuză-mă, m-am băgat în fața ta?
─ Nu, nu, ce contează! Nu îți face griji. Încă aștept să mă servească. Comandă
