pavloviană riguroasă, Megan a învățat să își folosească mâna dreaptă. Bunica sa a fost foarte încântată de felul cum răspundea Megan la instruirea ei, astfel că într-o zi și-a anunțat triumfător fiica cu privire la veștile bune, aceasta neobservând că Megan folosește acum exclusiv mâna dreaptă pentru a ridica lucruri, în timp ce înainte ea folosea mai mult stânga.
Suzanne, mama lui Megan, nu a văzut nimic deosebit în asta. Știa că mama ei avea „micile ei metode ciudate” și îi permitea să și le aplice. Cu toate acestea, nu își aducea aminte dacă mama ei i le aplicase și ei, iar dacă nu i le aplicase, dacă ar fi fost o persoană diferită de cea de acum. Pentru început, ar fi fost stângace.
Suzanne nu i-a spus soțului său, Robert, că Megan s-a născut cu tendința de a-și folosi mâna stângă, însă a reușit să o dezvețe de acest obicei, pentru că fiind el însuși stângaci și mult mai tolerant față de aceste vechi superstiții, nu ar fi fost de acord. Unul dintre motivele pentru care doamna White îl condamna pe Robert era că acesta era stângaci, însă ea considera că era deja prea târziu să îl salveze pe el și pe sufletul lui.
A încercat cu toate mijloacele să o împiedice pe Suzanne să se îndrăgostească și în cele din urmă să se căsătorească cu Robert. A cicălit-o, i-a interzis să iasă afară, nu i-a mai dat nici puținii bani de buzunar și chiar a încuiat-o în debaraua de sub scări.
– Nu pot să cred că fiica mea se poartă în felul în care te porți tu, țipa des, pocnind ușa debaralei în timp ce trecea pe lângă ea.
– Cred că au încurcat copiii la maternitate. Nu aș fi putut avea o fiică precum tine.
Suzanne a fost norocoasă. Aveau acasă o pivniță de cărbuni și nu o groapă de cărbuni, însă i se părea că debaraua pentru mături era la fel de terifiantă, chiar și ca adolescentă, din aceleași motive și chiar mai multe, pentru care lui Megan nu îi plăcea, pentru că doamna White îi spusese fiicei sale că acolo erau probabil „demoni și diavoli”. O sfătuise pe Suzanne să stea liniștită în colț și să își acopere capul, „astfel ca demonii și diavolii să nu o observe”.
Pe măsură ce Megan a început să vorbească, doamna White a luat-o ca un triumf personal. Nu le acorda niciun fel de credit lui Suzanne sau Robert în această privință, spunându-le prietenilor că așa numiții „părinți moderni” nu au timp pentru copiii lor și că, dacă nu existau bunicii lor, nepoții ar fi fost „complet imbecili”.
Majoritatea cunoștințelor doamnei White știau cum era ea și doar dădeau din cap aparent aprobând-o, schimbând subiectul sau plecând repede, dacă puteau. Conversațiile, de obicei, mergeau așa:
– Ah, doamnă White, sunt sigură că faceți o treabă grozavă ajutând-o pe fiica dumneavoastră având grijă de micuța Megan… Cum arată begoniile anul ăsta?
Și astfel, micuța Megan a fost abandonată capriciilor bunicii ei, pentru că domnul White nu mai era pe lumea aceasta ca să îi țină închipuirile sub control, deși, după cum s-a dovedit, asta nu a fost în totalitate adevărat. În timp ce stătea pe podea la picioarele doamnei White, uneori Megan ridica o jucărie și o oferea lui „Bunicul”.
La început, doamna White credea că nepoata ei era confuză. A presupus că „ceilalți bunici” îi zăpăceau mica protejată, astfel că, știind că tactica a funcționat înainte, de câte ori Megan ridica o jucărie și spunea „Bunicul”, ea o lua și spunea „Bunica”. După un timp, devenind mai disperată, „Bunica, Megan, nu Bunicul!” și o lovea ușor pe picior.
Cu toate acestea, indiferent de metoda pe care a adoptat-o, s-a dovedit a fi mai greu să o facă pe Megan să o strige „Bunica” și nu „Bunicul”, decât a fost atunci când a făcut-o să folosească mâna dreaptă. Megan mai făcea referire și la o „pisică” și putea fi văzută mângâind aerul și chicotind.
Când Megan a început să zică „pisica! „Grrr”, doamna White a pus-o pe seama imaginației bogate de copil, însă referințele la „Bunicul” continuau să o necăjească. Într-o zi, a întrebat-o pe Suzanne cum le spunea Megan părinților lui Robert.
– Oh, Megan e așa drăguță. Le spune după numele galez pentru bunică și bunic, „Nain și Taid”. Ei doresc să o dăm la o școală galeză când o să fie suficient de mare, însă Robert încă nu e sigur. Ce crezi, mamă?
Doamna White spera ca Megan să meargă la o școală catolică, însă știa că era o șansă foarte mică să se întâmple asta, pentru că Robert Stângaciul „nu crede că copii ar trebui să aibă religie, orice religie, mamă, impusă la o vârstă atât de fragedă”. Ehh! Ce știa el? Ce ar putea ști un stângaci despre asta?
Însă ea spuse:
– Doar să fii foarte atentă unde o trimiți pe Megan, draga mea. Nu îți dorești să meargă la una dintre școlile alea necivilizate, moderne unde profesorii stângaci nu predau respectul și nici nu au buna disciplină de modă veche, sau te-ai putea trezi cu Megan în familie înainte de a-și da examenul de bacalaureat. Spera ea că cuvintele cheie „stângaci”, „respect” și „disciplină” vor declanșa un răspuns favorabil de la Suzanne, însă se temea că fiica ei adoptase ideile prostești ale lui Robert stângaciul.
Tot ce putea încerca să facă acum era să oprească depravarea din Megan. Depravare pe care Robert și fiica ei o permiteau să crească în săraca, drăgălașa, însă ușor impresionabila Megan. A fost tentată să încerce să o închidă sub scări, însă știa că dacă Robert ar fi aflat vreodată, ar fi fost ultima oară când i s-ar fi permis să fie singură cu Megan și că apoi amândoi vor fi mai reci cu ea.
Însă, în adâncul său, doamna White era conștientă că ea era cea mai puțin norocoasă, de departe, și că nu ar putea supraviețui în afara unui sanatoriu.
Конец ознакомительного фрагмента.
Текст предоставлен ООО «ЛитРес».
Прочитайте эту книгу целиком, купив полную легальную версию на ЛитРес.
Безопасно оплатить книгу можно банковской картой Visa, MasterCard, Maestro, со счета мобильного телефона, с платежного терминала, в салоне МТС или Связной, через PayPal, WebMoney, Яндекс.Деньги, QIWI Кошелек, бонусными картами или другим удобным Вам способом.
