si in Panorama desertaciunilor, Povestea magului calator in stele, Strigoii, Gemenii. "Cand recitim, acum, aceste poeme sincretice, in care gasim mai toate fantasmele unui romantism spiritualizat, sensibilitatea noastra vibreaza mai tare in fata momentelor de negatie" (Eugen Simion, Fragmente critice, III, Mit. Mitizare. Mistificare, 1999, p. 27).
Eminescu se cade receptat, azi, indeosebi prin grila existentiala.
Ca un om al hybris-ului, al punctlui de varf al trairii, omul eminescian traieste intreg spectrul suferintei ca realitate psihica substantiala care aduce revelatia limitelor. In sfera (ingusta) a durerii, el se pune sub semnul unui Tot cu semn ne?gativ, adica sub cunoscutul insemn buddhist: "Totul este suferinta". Maretia omului tragic eminescian ne-o da caracterul profund uman al suferintei, care nu e "poetizata" si abstractizata: este traita cu toata fiinta, cu o intensitate care duce la hybris si la eliberare (mantuire). Lacas al patimirii, lumea se neantizeaza, se cufunda intr-o tacere fara rost. Semnificatia tragica sporeste prin revelarea temeiului rational al suferintei, ea fiind oarba si obscura: "Si ce ramane-n urma in noi decat obscura / Si oarba suferinta ce bantuie natura" (Nu ma-ntelegi). Sensul tragic e subliniat si de faptul ca ea apare ca predestinare, ca fatum, cel care sufera fiind in fond "alesul" soartei. Andrei Muresanu din poemul omonim este "supus ca nealtii la suferinte grele", ele fiindu-i date ca povara umana. Suferinta isi vadeste si un substrat ancestral care acutizeaza constiinta predestinarii: "Ce suflet trist mi-au daruit / Parintii din parinti, / De-au incaput numai in el / Atatea suferinti?" (Ce suflet trist).
Omul eminescian traieste moartea cu deosebita intensitate, caci stie ca impreuna cu viata constituie doua file ale existentei: "Moarte si viata, foaie-n doua fete: / Caci moartea e izvorul de viete, / Iar viata este raul, ce se-nfunda / In regiunea nepatrunsei cete" (Rime alegorice). Moartea este, la Eminescu, o dimensiune perspectivica, intinderea, raspandirea fiind proprietatea ei existentiala. Ea este timp mort si spatiu mort: "Timpul mort si-ntinde membrii si devine vesnicie" (Memento mori). Ca factor (de)constructiv al universului ea se poate intinde peste lume cu uriasele-i aripe, ca in acelasi poem Memento mori, sau se poate concentra intr-un singur punct al nimicului, intr-o singura fulgerare, ca in Femeia?.. mar de cearta. E firesc ca in fata mortii ca "moarte eterna" poetul sa aiba o atitudine senina, mioritica, marcata de resemnare stoica, ce va da nastere celor doua capodopere ale sale Glossa si Oda (in metru antic): "Nici incline a ei limba / Recea cumpana-a gandirii / Inspre clipa ce se schimba / Pentru masca fericirii, / Ce din moartea ei se naste / Si o clipa tine poate; / Pentru cine o cunoaste / Toate-s vechi si noua toate" (Glossa). Valorificand cele doua provocari existentiale dintre viata si moarte si spunand ca "viata si moarte sunt ca doua poluri", ca "viata e germenul mortii – moartea e germenul vietii" si ca lumea e o vecinica plata catre viata si o incasare din partea mortii Eminescu obtine un grad suprem de ontologizare a discursului mitopo(i)etic.
Poetul simte acut intregul impact cu singuratatea care-l determina sa sada cu perdelele lasate la masa lui de brad, cazand pe ganduri in fata focului palpaitor in soba. El cunoaste Regalitatea solititudinii, devenind Pastorul "oilor de aur" ale basmului ei si al simfonicului tablou fiintial al lumii. Urzeala existentei se tese, la Eminescu, din firele singuratatii ca realitate intima a lumii. E o stare demonizata, durativa, procesuala, cu o actiune total neantizatoare asupra sufletului. Legarea de "steaua singuratatii" (Oda) are o profunda semnificatie profund destinala, generand complexul mosneagului rege Lear: uitare, intunecare a gandirii vecina sau identica cu alienarea, resimtirea adanca a oboselei si "batranetii" ("Optzeci de ani pe lume imi pare c-am trait").
Eminescu da expresie si melancoliei cu duhul ei ravasitor, dezordonator, opusa bucuriei si patrunsa de fluxul ascuns al inconstientului. Melancolia este stare muzicala prin ea insasi, melodie involuntara ce se naste pura din esenta intima a fiintei. In poezia Melancolie avem o fisurare progresiva, care demonizeaza si condamna la incetinire, repetare, stingere treptata, instrainare: "Si cand gandesc la viata-mi, imi pare ca ea cura / Incet repovestita de o straina gura, / Ca si cind n ar fi viata-mi, ca si cand n-as fi fost, / Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost / De-mi tin la el urechea – si rad de cate-ascult / Ca de dureri straine?.. Parca-am murit de mult" (Melancolie). Melancolia irealizeaza universul, deschide un spatiu care este al aratarii/ascunderii fiintei, al alunecarii in nefiinta printr-o "amagire" a sufletului cu "dulceata dorului de moarte" si printr-o pierdere contemplativa in timp, dupa cum zice Lucian Blaga.
Poetul revalorifica si mitul lui Sisif, ca mit esential al destinului nuantat si cu semnificatiile norocului, ursitei, "partii". Poetul oscileza, in fond, intre norocul pamantesc si marele destin cosmic. Se impaca, astfel, cu planul adancei intocmele a lumii si cu soarta "fara lege" ce "oarba imparte bobii" (Andrei Muresanu), cu sortile pe care le scriu stelele in univers (Povestea magului calator in stele). El cauta nu un noroc al sau si nu norocul, ci "norocul sfant": "Si poate ca nici este loc / Pe-o lume de mizerii / Pentr-un atat de sfant noroc / Strabatator durerii!" (S-a dus amorul). Opozitiv durerii, norocul se instituie ca sansa doar prin valorificarea ei. Sensul tragic al impactului dintre noroc si durere este invederat.
Eminescu traieste si intreg spectrul angoasei (spaimei, nelinistii), care apare la hotarul dintre fiinta si nefiinta. Nelinistea cautarii sensului vietii si nelinistea gasirii nonsensului vietii constituie marele contrapunct existential eminescian. Spaima (spleenul) se manifesta numai odata cu manifestarea unui suflet inchis intr-un "cerc stramt", a unui gol. Ea este deopotriva generata de iubire (e o spaima dulce), de presimtirea mortii sau de constiinta "tronarii" raului in lume: "Da! ai stiut ca-n ceruri, raul, nedreptul trona, / Ca secole natange l-adora, l-incorona". Este, in definitiv, o neliniste metafizica, rezultata din procesul revelarii zadaruluii, vanului, fara rostului, fara-ntelesului: "In zadar caut al vietii inteles nedezlegat" (Egipetul); "In van mai caut lumea-mi in obositul creier" (Melancolie).
Disperarea apare, la Eminescu, drept o forma superioara a trairii care presupune intensitatea ca o conditie sine qua non, fapt pe care-l semnaleaza si Cioran, care recunoaste ca descinde din Rugaciunea unui dac: "Disperarea este starea in care anxietatea si nelinistea sunt imanente existentei. Nimeni nu e torturat in disperare de probleme, ci de convulsiunile si arderile in propria lui existenta" (Emil Cioran, Pe culmile disperarii, Bucuresti, 1934, p. 47). Dan-Dionis, personajul "metafizic", considera disperarea ca factor ce nimiceste inima: "Moartea i un moment, desperarea e timp – o asemenea simtire este iadul."
Receptarea lui Eminescu cunoaste o noua faza dupa 1990, cand se accentueaza interesul aratat personalitatii intelectuale si publicisticii, fapt stimulat de procesul de democratizare a societatii romanesti, si cand se atesta incercarea de lepadarea de "modelul Eminescu", indemn venid de la romanii din diaspora ( V. Nemoianu, I. Negoitescu) si sprijinit de detractorii din tara.
Pe fundalul bolilor culturii romanesti din perioada de tranzitie (neincrederea in propriile valori si dedarea unor actiuni de demitizare, emiterea de pareri subiective exacerbate si intolerante fata de altele care ne introduc intr-o adevarata Poiana a lui Iocan din Morometii lui Preda, unde fiecare intra cu opinia sa si n-o asculta pe a altuia, intelegerea eronata a europenizarii, globalizarii, care, asa cum demonstreaza filosofii mondializarii si sociologii din Occident, nu suprima dialogul multicultural, ci il stimuleaza, s-a proiectat nu atat o noua imagine a poetului, obtinuta prin relectura operei sale, ci una contestata d?acapo fara sprijinul criteriilor valorice. (Un numar special al "Dilemei", nr. 265 din 1998, a fost consacrat reactiilor criticiste, iconoclaste, de parca romanii si-au propus sa-l reinvie pe Momos, zeul grec al ironiei si barfelii, vezi articolul nostru Zeul Momos si noi, romanii din "Literatura si arta", aprilie 2001 si buletinul "M. Eminescu", nr. 4, 2001).
Dincolo de aceste izbucniri ale spiritului demitizator, statura intelectuala a lui Eminescu a continuat sa creasca prin zeci si zeci de exegeze, editii noi si traduceri in alte limbi, functionarea unor centre de studii eminesciene in intreaga lume. Pentru romanii din afara tarii poetul a ramas modelul ontologic urmat in lupta pentru pastrarea identitatii, limbii, credintei. Insusi procesul de "caragializare" a societatii romanesti a contribuit la reactualizarea sensibila a publicisticii sale, in care se vorbeste despre lupta de idei inlocuita cu cea dintre persoane, despre "panglicarii in ale tarii", despre confuzia valorilor culturale, sociale, morale, despre aspectele problematice ale parlamentarismului,"cosmopolitismului", economiei (administrarea, saracia), ale
