deja să o sune și îi răspunsese robotul.
În fața ieșirii de la metrou, o pereche de miri tocmai apăruse de nicăieri. Urmați de o echipă de filmare, acești oameni invadaseră piața minusculă. La vederea materialului, Franck crezuse că era vorba despre o ședință de filmare pentru o ficțiune. Era un cameraman cu o cameră steady în jurul mijlocului. Echipamentul părea mai greu decât camera propriu-zisă, care era un camescop digital, mic. O altă persoană orienta un sistem portabil de lumini. Un asistent ghida operatorul care nu se baza decât pe ecranul LCD. Un al patrulea tip oprea pe toată lumea să înainteze prea mult – fără îndoială familiile celor doi și prietenii. Franck se îndepărtase, pentru a nu fi în câmpul lor vizual. Îndrăgostiții pozau în poziții acrobatice, împiedicând în același timp accesul către gura de metrou. În ochii lui Franck, acest circ era indigest. Iată genul de nebunie pe care o produc prea mulți bani.
Oameni începuseră să iasă în sfârșit din stația de metrou, odată ce fuseseră lăsați să treacă. Franck tot nu o vedea pe Svetlana, în această mare de indivizi. Continua să urmărească mișcările dezordonate ale cuplului. Apoi, se întorsese pentru a observa copiii care țipau în jurul unui manej. Chiar lângă el, un clovn făcea jonglerii. Era înconjurat de turiști. În dreapta, un bărbat ținea ritmul învârtind manivela unei cutii muzicale. Ce ambianță anacronică! Farmecul era la el acasă. Magia cartierului Montmartre se arăta în văzul tuturor, în ciuda vremii mohorâte.
Când Franck se uitase din nou către metrou, o femeie începuse să alerge în direcția lui. Era Svetlana, pe care Franck nu o recunoscuse din prima. Își lăsase părul liber, care era ușor ondulat, în acea zi.
Svetlana avea o tehnică specială pentru a-și face bucle. Făcea duș, apoi își împletea codițe pe care le desfăcea apoi una câte una. Acest procedeu îi cerea o mare investiție ca timp, dar coama suporta acest tratament timp de aproape trei zile complete. Chiar cu o zi înainte, Svetlana își spălase părul, pentru ca Franck să-i vadă bine buclele. Părul ei era blond cenușiu la bază și luminos la extremități. La o primă privire părea șaten, mai degrabă deschis. Lui Franck părea să-i placă această tunsoare, care nu mergea mai jos de umeri, ca și nuanța naturală, deosebită.
În acest comportament neașteptat, Franck zărise tandrețe și simțise un atașament imediat pentru ea. Oare tocmai era victima a ceea ce numim dragoste la prima vedere? În orice caz, era hipnotizat, sedus și vrăjit de această apariție. Această spontaneitate, aliată cu farmecul înnăscut și de necontestat, îl lăsaseră înmărmurit. Una fără cealaltă ar fi produs un efect diferit.
I se mai întâmplase să întâlnească femei foarte frumoase care ascundeau un temperament urâcios sau puțin jovial, chiar uneori un comportament puțin cam avid, care distrugeau de îndată orice urmă de atractivitate. Alura Svetlanei se arăta plină de veselie, călduroasă și se străduia să ofere o grație care o scotea în evidență din mulțime.
Au schimbat câte un pupic pe fiecare obraz, amândoi la fel de jenați și de încântați că se revăd. Ea s-a scuzat pentru întârziere. Franck nu părea prea supărat. Era deja iertată. Aura ei simplă, care strălucea, era suficientă ca să deseneze din nou un zâmbet pe chipul oricărui bărbat in faza de depresie. Svetlana i se părea un astru frumos, care, precum o auroră, inunda cerul și Pământul cu o atmosferă specială, magică, unică, grandioasă. Era ca un cânt închinat vieții.
Franck se întrebase care era cel mai bun traseu ca să urce până la Sacré-Cœur. Se hotărâseră să o ia pe prima stradă din față, știind că oricum se vor aventura pe străduțele care urcau. Franck venise aici de nenumărate ori, fără să o ia niciodată pe același drum. Erau multe căi de acces. Îi plăcea mult acest cartier. Îl găsea minunat pentru o plimbare între îndrăgostiți, mai ales dacă soarele onora ziua cu prezența lui. Deși nu era vreme frumoasă, dorința de a se cunoaște nu-i oprise de la întâlnire. Discutaseră un pic despre câte în lună și în stele, așa cum se întâmplă de obicei când două persoane se întâlnesc pentru prima dată. Fiecare îl întreabă pe celălalt pentru a-l cunoaște, pentru a vedea dacă reacționează corect, dacă îndreaptă dialogul spre subiecte noi. Svetlana îi povestise multe banalități. Printre altele, nu reușea să-și asculte mesajele primite pe robotul de la telefon. Cărticica furnizată odată cu cartela SIM conținea prea puține informații utile. Și pentru că erau amândoi conectați la același operator de telefonie mobilă, Svetlana îi dăduse aparatul rugându-l să-i explice ce trebuia să facă. Meniurile erau afișate în rusă! Franck se arătase incapabil să navigheze prin ele. Mobilul în chestiune era un Nokia vechi în culori, pe care îl avusese și el. O dată ce vara s-ar fi sfârșit și ar fi reușit să pună ceva bani deoparte, ea avea ambiția de a-și lua un smartphone. Se întorcea în cursa tehnologică și mai ales în cea a consumului... În afară de omul din peșteră, cine s-ar fi putut abține? Acest proces evolutiv face parte din peisajul cotidian. Nimeni nu e obligat să achiziționeze ultima versiune a unui obiect, de multe ori doar datorită unei schimbări de design și a unei funcții șmechere prezentate ca fiind revoluționară; cu atât mai revoluționară pentru portofel. Franck își scosese Samsung-ul, un model foarte vechi, și acesta. După ce scotocise prin meniu, îi indicase combinația de cifre pe care trebuia să o înregistreze pentru a avea acces la mesaje.
Ascultându-și mesajele primite, Svetlana izbucnise în râs. Numai trei persoane aveau numărul ei de telefon din Franța, deoarece cunoștea foarte puțină lume în Paris, iar prietenii o contactau pe internet. Prima care avea numărul ei de telefon era colega ei din Ucraina, iar a doua era o prietenă rusoaică venită în Franța pentru a lucra în restaurație, pe coasta de Vest, pe malul mării. Svetlana detestase acest gen de muncă. Prefera munca ei, chiar dacă în ochii ei nu era exact ce îi convenea. Vinovatul care îi lăsase două mesaje nu era altul decât Franck... care se întreba de altfel de ce râdea ea cu atâta poftă. Îi precizase că era deja la locul de întâlnire și spera că ea e bine. Franck o fixa cu un aer tandru, veselia naturală și spontană a Svetlanei îi plăcea mult.
O luaseră pe multe străduțe întortocheate înainte să ajungă în fața bazilicii, epuizați, după atâtea pante pe care urcaseră. Piața era plină de lume. Tot week-endul avea loc un spectacol de demonstrații acrobatice pe skateboard. Numeroși agenți de pază asigurau securitatea. Printre două șiruri de bariere, ei o luaseră pe singurul drum autorizat care le permitea accesul la treptele edificiului, în condițiile manifestației existente. Pentru a ajunge la intrare, au fost nevoiți să facă un adevărat slalom printre turiștii ezitanți.
În interior, altă mulțime înghesuită! Forțați, fuseseră nevoiți să înainteze la pas. Această avansare lentă îi ajuta să-și revină după parcursul plin de obstacole de care tocmai scăpaseră.
Deși nu era credincioasă, în sensul divinității lui Hristos – un om care a fost ridicat la rang de fiu al lui Dumnezeu pentru ca instanțele la putere în acele vremuri să poată controla mai bine masele populare – dar credincioasă ideii unui mesaj purtător de speranță, plin de cuvinte și idealuri nobile pentru umanitate și viitorul umanității, Svetlana își punea întrebări, căuta. Se întreba asupra valorii vieții, asupra condiției umane, căuta un sens. Cu toate acestea, aprecia spectacolul grandios pe care îl oferea acest interior. Tocmai intraseră în antreul uneia dintre ultimele capodopere construite de Franța catolică și continuaseră promenada efectuând turul complet. Apoi se îndreptaseră către subsol, pentru a vizita cripta. Apoi, urcaseră până în vârf.
Franck hotărâse să o invite. Ca majoritatea monumentelor, acest sanctuar nu era nici el scutit: pentru a urca, trebuia să scoți cardul. Acest gest capitalist permitea ca edificiile să fie întreținute, ca numărul curioșilor să fie oarecum limitat și de asemenea, încununarea
