se tot întreba, încercând să înțeleagă ce anume putuse provoca această mușcătură brutală a buzei. Oare ea îl dorea într-un fel atât de pasionat? Tentativa lui promptă se soldase cu un eșec. Se dezumflase în ultima secundă, la câțiva centimetri de această gură care îl ademenea și pe care o dorea. Era ocazia de aur la care sperase din secunda în care îi înlănțuise degetele. Ratase minutul carnal al unei relații, declicul care permitea avansarea, deoarece, eliberat de un act esențial, ca un carton de invitație oferit, dă acces mai departe spre măreția unei pasiuni în devenire: o poveste de dragoste de înfăptuit. De ce oare primul sărut e atât de greu de oferit? De ce oare declanșează atâta angoasă, din moment ce fiecare e capabil să recunoască momentul în care persoana din față nu așteaptă decât acest schimb? La fel cum fiecare percepe momentul în care buzele sunt dispuse să se unească, tot așa fiecare e apt și să simtă corpul care arde de dorința de a se ghemui în brațele celuilalt.
Observând această gură, orice bărbat ar fi cedat în fața buzelor împrospătate și strălucitoare. Franck trebuia să le guste înainte de sfârșitul serii. Se ambiționase în totalitate și își interzicea să o lase să plece la fel de liberă cum venise, știind că ar fi riscat să nu o mai revadă dacă nu se comporta cum trebuie. Simțea că trebuie să-și lase semnătura de neuitat a acestei seri.
Plecaseră din nou spre un restaurant care apăruse ca din întâmplare în fața lor. Franck era pierdut, într-un cartier pe care nu-l cunoștea. Mergeau la cheremul întâmplării.
Se opriseră încă o dată, cu aceleași intenții. Se observau reciproc cu atenție. Dorința devenea tot mai intensă. Privirile se devorau. Nici unul nu îndrăznise să treacă de această barieră invizibilă, imposibil de descris. Doar câțiva centimetri îi despărțeau de o relație sentimentală. Era stupid! Franck era conștient că Svetlana nu ar fi făcut în nici un caz primul pas. El trebuia să acționeze, să îi arate că avea curajul necesar pentru a o săruta, pentru a-i dovedi pofta naturală dintre două ființe care se plac și se atrag în mod irezistibil.
Franck simțise o ezitare asemănătoare cu prima tentativă. Porniseră din nou la drum... Ce se întâmpla? Franck o simțea, Svetlana nu aștepta decât temeritatea lui. Unde era ea oare? Lăsase să-i scape două ocazii excelente. A treia ar fi fost și ultima. Dacă nu, putea să-i spună Adio frumoasei Svetlana: ea nu ar fi vrut să mai audă niciodată vorbindu-se de acest incompetent.
Totul îl seducea la această fată: fizicul, comportamentul, personalitatea. Cu ea, un sentiment de încredere îl făcea să se simtă în largul lui. Atunci, de ce anume îi era frică? Franck tocmai hotărâse ca acest act să se întâmple în ultimul moment, ca să evite inițiative minabile pe care le tot începea fără să fi dorit cu adevărat. După ce ar fi mâncat, și mai ales băut, aplombul lui ar trebui să se manifeste mai puternic.
La un moment dat, un restaurant indian le apăruse în față. Prețurile afișate păreau a fi avantajoase pentru bursa lui Franck. Dimpotrivă, Svetlana nu avea aerul prea încântat la ideea acestui loc. În plus, locul nu era deloc romantic. Își continuaseră peregrinarea, până când au ajuns la o intersecție mai animată. În jurul pieței erau mai multe terase. Prima la care se duseseră tocmai închidea. Patroanei îi părea rău. Traversaseră strada pentru a intra în cafeneaua din față. Fațada nu spunea mare lucru, dar interiorul se dovedise foarte șic. Un pic prea mult, chiar. Franck înțelesese că nota avea să fie costisitoare. Ce contează! Această femeie care-l însoțea merita un efort financiar. Nu avea de gând să se culce cu ea din prima seară. Nu! Intenționa să o cucerească și să facă din ea viitoarea lui parteneră.
O ospătăriță îi instalase într-un colț liniștit și confortabil. Masa era înconjurată de două banchete îmbrăcate în piele. Discutaseră, comandaseră, mâncaseră, băuseră. Seducția era la ea acasă: degete care se căutau, zâmbete voioase care vânau priviri strălucitoare, inimi care palpitau, elocuțiunea care era la ea acasă. Farmecul era prezent și opera după toate regulile artei.
Odată achitată factura pipărată, plecaseră în căutarea unei stații de metrou. Svetlana stătea la Montparnasse. O luaseră pe aceeași linie. Franck putuse să profite pentru o conduce până în fața casei.
Svetlana stătea într-un cămin de tineri care munceau. Camera era minusculă. Chiria, deși ridicată pentru o cameră atât de simplă, lăsa totuși impresia că era decentă pentru un asemenea oraș. În fața porții imobilului, Franck luase primul cuvântul: Am petrecut o zi foarte frumoasă și am...
Nu avusese timp să-și termine propoziția că buzele lor se apropiaseră, se amestecaseră, se întrepătrunseseră. Fuseseră atrase unele de celelalte. Acolo, în acel moment precis lua naștere o situație care avea să le deranjeze zilele de mâine care urmau să vină.
Limbile lor simpatizaseră. Saliva se mutase. Cele două corpuri fuzionaseră. Prin acest sărut se schimba un munte de tandrețe, într-o formă de blândețe rafinată care se diluase în finețe, eliberând note acidulate. După ce se doriseră atât de mult, acest moment le apăruse ca o ușurare, amândurora.
De mai multe ori îi spusese Svetlana că trebuia să se întoarcă acasă. La ora unu noaptea, porțile erau închise de paznic, în timpul săptămânii. În week-end, rămâneau deschise până șa ora două, iar ei se apropiau de acest moment. Franck nu voia să-i dea drumul. Svetlana nu dorea să urce la ea. Momentul de grație se prelungise.
Înainte de dezlipirea definitivă a mâinilor și a buzelor, pentru noapte, Svetlana îl întrebase pe Franck când se puteau revedea. A doua zi, ea urma să plece să viziteze orașul Bruxelles. Nu se întorcea decât marți seara. Trenul având plecarea destul de târziu, Franck îi propusese să o conducă la gară. Venea să o caute aici, de îndată ce termina ziua. Ochii Svetlanei răspunseseră în locul gurii și ea zâmbise, înainte de a confirma întâlnirea din ziua următoare, cu câteva cuvinte. Se sărutaseră pentru ultima dată.
Cât îl privește pe Franck, el începuse să lucreze ca paznic responsabil de curățenia unui imobil, timp de trei săptămâni. Era vorba despre un loc de muncă ce nu-i aduce nici o satisfacție. Să cureți mizeria și să scoți pubelele nu-i permitea să fie împlinit, așa cum ar fi vrut. Doar că salariul părea corect, grație unei prime complementare de la sfârșitul contractului, care contrabalansa avantajul pe care un paznic fără studii l-ar putea găsi în acest loc de muncă, deoarece el dispune de o locuință de serviciu cu cheltuieli minime, aproape gratis. În plin Paris, și pentru anumite locuințe, acest privilegiu se dovedește un lux: un avantaj incontestabil când ne uităm la chiriile astronomice din acest oraș burghez. O atracție pentru mulți, fără îndoială.
De atunci, acest bonus nu mai există. A fost eliminat de un guvern care a ratificat texte noi de lege și care estima că acești oameni – acești înlocuitori, acești muncitori ai incertitudinii – câștigau prea mulți bani, și astfel i-a adâncit și mai mult în dezechilibrul financiar. Pe viitor, nu mai există nici o motivație pecuniară; nu mai există decât o formă de dezgust, pe de o parte față de guvern, care oprimă proletarul, acționând numai în interesul sferelor celor mai înalte ale finanțelor de care este el însuși la rândul lui, dependent – la limită, un sclav deliberat – și pe de altă parte față de munca în sine, din moment ce intră în dezacord cu aspirațiile noastre profunde. Printr-o politică de o austeritate excesivă, conducătorii noștri au justificat și au însămânțat în spirite ideea că se dezvoltă practici absurde. Inutil să vorbim despre descurajarea unui șomer în fața unei remunerații care înclină deplorabil către SMIC. La Paris, cu aproximativ o mie de euro net pe lună, cine se poate descurca, cu un asemenea salariu?
