O Lumină În Inima Tenebrelor. Amy Blankenship

Скачать книгу

Ziua de azi.

      O figură singuratică stătea pe un acoperiș al celei mai înalte clădiri, cu vedere spre orașul aglomerat de dedesubt. Caracteristica vânzării nu a trădat niciodată memoria inimii în corpul singurului său frate, situată singură și lipsită de viață pe terenul rece și dur, cu secole în urmă. Încă o dată caldă, inima lui a bătut în ghearele monstrului sadic care le-a creat pe amândouă.

      El făcea tot ce era în puterea lui de a se separa de răul care îl înconjura în tăcere. La fel ca oamenii din această lume, el s-a hrănit numai cu animalele pe care i le-a oferit natura. Chiar dacă întunericul era tot ce i se permitea, la fel ca și blestemul unui vampir, el nu va deveni niciodată demonul pe care-l intenționa unchiul său.

      ÃŽn ultimii câțiva ani ceva în interiorul lui era agitat... o dorință pe care nu a putut-o înțelege și nu a fost simțită în timpul a peste o mie de ani.

      ÃŽn mintea de tânăr nevinovat a lui Kyou care și-a umplut viața cu fericire chiar și într-o lume a întunericului se repetau amintiri pe care nu le-a uitat niciodată. Toya... El a fost atât de plin de viață... cu ochii de aur zâmbitori și ignoranța unui copil. Încă o dată, a adus în sufletul său chinuri de vinovăție pentru că n-a putut să-l protejeze pe fratele său mai mic.

      Ochii din aur ca soarele, care au devenit duri în sute de ani de singurătate, au sângerat la amintirea unei promisiuni pe care încă nu a îndeplinit-o. Cu fiecare deceniu care trecea, Kyou devenise mult mai puternic. De multe ori se apropiase, dar obiectul urii și mâniei lui îl ocolea la fiecare întoarcere.

      Nu se va odihni până când creatura ticăloasă pe care o căuta nu se va târî în agonie la picioarele sale, și sufletul său va fi aruncat în iad unde-i era locul.

      Privirea lui Kyou a fost atrasă de singurul loc senin din întregul oraș... parcul liniștit din centru. − Astfel de locuri n-ar trebui să fie așa de aproape de rău, a murmurat în noapte. Sărind de pe clădire, Kyou și-a continuat căutarea așa cum a făcut atâtea secole. Hyakuhei ar plăti cu viața pentru c-a vorbit cu singura care conta pentru el, sau doar ar fi încercat. Fratele lui era pierdut pentru totdeauna și nu se mai întoarce niciodată.

      âˆ’ Toya... șopti Kyou dispărând în noapte, lăsând în urmă imaginea unui înger răzbunător...

      ***

      Parcul a fost întotdeauna pașnic în această parte a zilei. Era încă după-amiază și soarele era încă pe cer. Kotaro se plimba leneș printre copaci, aproape de centru unde era un imens bloc de marmură. Nu știa de unde provine... era acolo de atâta timp, de când își putea aminti, era mai vechi decât orașul însuși. Tot ce știa cu siguranță era că simțea ceva copleșitor de liniștitor ori de câte ori era aproape de el.

      âˆ’ Cine s-ar gândi că o piatră pătrată ar aduce gânduri liniștite? Kotaro murmură singur.

      Mergând pe o altă cale printre copaci s-a îndreptat spre piatră ca să poată uita la ea. Chiar dacă ar fi fost complet fericit în acea zi... a vrut să fie sigur că faptul că era acolo îl făcea să se simtă mai bine.

      Kotaro se opri din căutările lui când intră în centru și se încruntă la individul așezat în stil indian, cu coatele pe genunchi și cu bărbia în mâini. Părul scurt purpuriu legănat de briza ușoară îl făcea pe tânărul bărbat să pară foarte copilăros.

      âˆ’ Ce naiba faci aici? întrebă Kotaro.

      Kamui zâmbi fără să se uite la el. În schimb, înclină din cap în direcția ieșirii colegiului din depărtare. − Aștept să înceapă ora.

      Kotaro clătină din cap și mai făcu câțiva pași înainte de a se opri din nou și se răsuci în fața lui Kamui. − Ce vrei să spui !? Nici măcar nu mergi la această școală.

      Kamui făcu cu ochiul înainte să dispară într-un vârtej strălucitor ca un curcubeu de praf. − Știu.

      Kotaro se uită urât la praful care se învârtea înainte să dispară complet. − Uneori băiatul este așa o enigmă, comentă el în spațiul gol, apoi își mută privirea în jos ca și cum ar fi mângâiat piatra. Auzi sunetul picioarelor care alergau pe trotuar, dar nu-l observă cu adevărat până când nu-l lovi pe umăr. Atunci pur și simplu sări și se învârti și-i văzu pe Hoto și Toki aplecându-se cu și odihnindu-se cu mâinile pe genunchi încercând să-și tragă sufletul.

      âˆ’ Ce-ați pățit de gâfâiți ? întrebă Kotaro zâmbind î timp ce își recăpătă calmul.

      Hoto flutura o bucată de hârtie în fața lui. − Pentru tine... de la poliție... important.

      Kotaro luă bucata de hârtie, − De la poliție, hmmm? Trebuie să fie ceva foarte important de va făcut să alergați ca la maraton.

      Toki dădu din cap înainte de a se lungi să se odihnească. Hoto pur si simplu căzu în genunchi și-și așeză capul pe iarbă.

      âˆ’ Voi doi sunteți cei mai mari fricoși pe care i-am văzut vreodată, se plânse Kotaro bineînțeles.

      âˆ’ Durere laterală, se plânse Toki. − Trebuie să mă întorc... la... aer condiționat... birou.

      Kotaro a oftat a resemnare și-i lăsă să se coacă în soarele arzător înainte de a citi hârtia. Mâna se închise, încrețind hârtia pe care tocmai o primise de la secția de poliție, nu departe de campus. O altă fată dispăruse fără urmă. El petrecu mult timp investigând dispariția multor fete tinere, care l-au dus în cele din urmă la colegiu, unde era acum șeful securității.

      Gândurile lui s-au îndreptat instantaneu spre iubita sa Kyoko. O găsise din nou și așa cum se așteptase... Toya nu era departe. Singurul lucru care îl surprinsese era faptul că Toya renăscuse normal... uman, sau așa părea.

      Uneori putea să-l simtă pe adevăratul Toya, chiar la suprafață... fără să-și dea seama de existența lui, dar până acum acea parte a lui care a rămas adormită. − Mulțumim lui Dumnezeu pentru micile favoruri. Kotaro își trecu mână agitată prin părul suflat de vânt.

      ÃŽi convenea că nici unul dintre ei nu-și amintea trecutul... era o amintire bună de uitat. Își

Скачать книгу