unei bunici să-și răsfețe nepoții?
În timp ce plătea pentru cumpărăturile ei din al treilea magazin, primi un mesaj. Îl citi de îndată. În ultimele săptămâni, de fiecare dată când o suna cineva sau primea un mesaj spera să fie Duran sau cineva din Birou. Se certă singură în gând când constantă dezamăgită că nu era nimeni de la Biroul, ci Allen. Odată ce trecu peste faptul că nimeni de la Birou nu o suna, își dădu seama că e fericită că îi scrise - de fapt, era întotdeauna fericită când îi scria.
- Allen, trebuie să mă ajuți, glumi ea în timp ce răspundea la telefon. Fac cumpărături pentru Michelle și îmi vine să-i cumpăr orice văd. E normal?
- Nu știu, spuse Allen. Niciunul dintre fiii mei nu și-a întemeiat încă o familie și m-a făcut încă bunic.
- Ascultă la mine. Începe să pui bani deoparte.
Allen chicoti, un sunet care începea să-i placă destul de mult lui Kate.
- Deci, azi e noaptea cea mare, nu?
- Este. Și știu că am crescut deja un copil și știu la ce să mă aștept, dar sunt puțin îngrozită.
- Ah, vei fi grozavă. Dacă tot vorbim de lucruri îngrozitoare...deseară ies în oraș să beau cu băieții mei. Și în ultimii aproximativ cinci ani nu am băut mai mult de două băuturi într-o seară în oraș.
- Distracție să ai.
- Mă întrebam dacă vrei să ieșim mâine la cină. Putem povesti cum am supraviețuit amândoi acestei seri.
- Mi-ar plăcea. Vrei să vii la mine pe la ora șapte?
- Sună bine. Să te distrezi deseară. Michelle doarme toată noaptea?
- Nu cred.
- Ouch, spuse Allen, închizând telefonul.
Kate își băgă telefonul în buzunar, în timp ce jongla cu pungile de cumpărături. Zâmbi în sinea ei. Stătea în soare în partea ei preferată de oraș, tocmai ce făcuse cumpărături pentru nepoata ei în vârstă de două luni, pe care o va dădăci în această seară. Având în vedere felul în care se desfășura ziua ei, chiar își dorea să o sune cineva de la Birou?
Mergea înapoi spre casă - o plimbare de trei blocuri din locul de unde preluase apelul lui Allen - când văzu o fetiță cu un tricou My Little Pony. Mergea ținând-o de mână pe mama ei, la doar câțiva metri în fața ei, mergând în direcția lor. Avea cinci sau șase ani, cu părul blond prins într-o coadă de cal pe care numai grija unei mame o putea realiza. Avea ochii albaștri și un nas ascuțit, care semăna mai degrabă cu nasul unui spiriduș. Și tocmai acea trăsătură îi trimise un junghi de disperare în inimă lui Kate.
Îi trecu prin minte o imagine, o fetiță care arăta aproape identic cu aceasta. Dar, în această imagine, fetița era murdară pe față și plângea. Luminile mașinilor de poliție străluceau în spatele ei.
Imaginea era atât de puternică încât Kate fu nevoită să se oprească pentru o clipă. Încetă să se mai uite la fată, nevrând să pară înfricoșătoare sau ciudată. Se agăță de imaginea din mintea ei și făcu tot posibilul să găsească amintirea asociată cu ea. Imaginile îi veneau în minte treptat și se desfășurau încet, ca și cum ar citi dosarul cazului.
„O fetiță în vârstă de cinci ani, găsită la trei zile după ce a fost dată dispărută. Aflată într-o colibă de pescuit din Arkansas, împreună cu cadavrele părinților săi. Părinții au fost victimele cu numărul cinci și șase ale unui criminal în serie care a terorizat Arkansasul mai bine de patru luni...un criminal pe care Kate l-a prins, dar numai după ce a ajuns la victima cu numărul nouă.”
Kate era conștientă că dintr-o dată stătea nemișcată ca o statuie pe stradă, dar nu putea să se miște. Cazul acela o bântuise o perioadă de timp. Atât de multe înfundături, atât de multe piste false. Ea alerga în cerc, fiindu-i imposibil să afle cine era criminalul, în timp ce el continua să facă victime. Numai Dumnezeu știe ce planuri avusese cu acea fetiță.
„Dar ai salvat-o”, își spuse ea. „În cele din urmă, ai salvat-o.”
Kate începu să meargă din nou. Nu era prima oară când o imagine aleatorie din trecutul ei își făcea apariția în mintea ei și o făcea să piardă contactul cu realitatea. Uneori își făceau apariția întâmplător, apăreau din senin. Dar existau și momente când apăreau puternic și rapid, precum un flashback de stres post-traumatic.
Imaginea fetei din Arkansas se situa undeva între. Și Kate era recunoscătoare pentru asta. Acel caz aproape că a determinat-o pe Kate să se retragă în 2009. A fost zdruncinant, într-o asemenea măsură încât Kate și-a luat două săptămâni libere de la lucru. Și dintr-o dată, în timp ce mergea înapoi acasă cu cadouri în mână pentru nepoata ei, preț de o secundă, Kate se simți ca și cum se întoarse înapoi în timp.
Au trecut aproape zece ani de când a salvat-o pe acea fetiță. Kate se întreba unde era - se întreba dacă a reușit să treacă peste trauma trăită..
- Doamnă?
Kate clipi, tresărind puțin la auzul unei voci necunoscute venind din fața ei. Un adolescent stătea în fața ei. Părea îngrijorat, ca și cum nu era sigur dacă ar trebui să stea acolo sau să fugă.
- Sunteți bine? întrebă el. Păreți...nu știu. Bolnavă. De parcă sunteți pe punctul de a leșina sau ceva.
- Nu, zise Kate, clătinând din cap. Sunt bine. Mulțumesc.
Copilul dădu din cap și își văzu de drum. Kate începu să meargă din nou înainte, smulsă dintr-o gaură din trecut, care presupunea că nu se închise încă. Pe măsură ce se apropia de casă, începu să se întrebe cât de multe găuri din trecutul ei erau încă deschise.
Și dacă fantomele din trecutul ei vor continua să o bântuie până când și ea va deveni o fantomă.
CAPITOLUL DOI
Kate îți petrecu următoarea oră făcând ordine în casă, deși făcuse asta deja înainte de a pleca la cumpărături. O făcea să se simtă ciudat faptul că era așa de anxioasă cu privire la vizita lui Michelle. Melissa locuise în casa asta în timpul liceului, așa că atunci când venea în vizită (ceea ce, în opinia lui Kate, nu se întâmpla destul de des), Kate nu simțea nevoia ca totul să arate lună și bec. Deci, de ce era atât de preocupată de cum arăta casa pentru un copil de două luni?
„Poate este un fel de grijă pe care o au bunicile”, se gândi ea în timp ce freca chiuveta din baie...o încăpere pe care știa bine că nepoata ei nici nu o va vedea, cu atât mai puțin să o folosească.
În timp ce clătea chiuveta, se auzi soneria. O cuprinse un entuziasm la care nu se așteptase. În momentul în care deschise ușa, zâmbea cu gura până la urechi. Melissa era de cealaltă parte a ușii, cărând-o pe Michelle în scaunul ei. Copilul dormea, cu picioarele învelite într-o păturică groasă.
-
