Poezii. Eminescu Mihai

Чтение книги онлайн.

Читать онлайн книгу Poezii - Eminescu Mihai страница 27

Автор:
Жанр:
Серия:
Издательство:
Poezii - Eminescu Mihai

Скачать книгу

crestetele albe, preoti cu pleata rara

      Trezeau din codrii vecinici, din pace seculara

      Mii roiuri vorbitoare, curgand spre vechea Roma.

      Pe Nistru tabarasem poporul tau sa-mpil;

      Cu sfetnici vechi de zile ma-ntampinasi in cale,

      Ca marmura de alba, cu par de aur moale;

      In jos plecat-am ochii-naintea fetei tale,

      Statand un indaratnic – un sfiicios copil.

      La blanda ta mustrare simt glasul cum imi seaca…

      Eu caut a raspunde, nu stiu ce sa raspund;

      Mi-ar fi parut mai bine-n pamant sa ma cufund,

      Cu mainile-amandoua eu fata imi ascund

      Si-ntaia data-n viata un plans amar ma-neaca.

      Zambira intre dansii batranii tai prieteni

      Si singuri ne lasara… Te-ntreb intr-un tarziu,

      Uitandu-ma la tine, privind fara sa stiu:

      "La ce-ai venit, regina, aicea in pustiu?

      Ce cauti la barbarul sub stresina-i de cetini?"

      Cu glasul plin de lacrimi, de-nduiosare cald,

      Privindu-ma cu ochii, in care-aveai un cer,

      Mi-ai zis: "Astept din parte-ti, o, rege cavaler,

      Ca-mi vei da prins pe-acela ce umilit ti-l cer…

      Eu vreau sa-mi dai copilul zburdalnic – pe Arald."

      Si intorcandu-mi fata, eu spada ti-am intins.

      Pe plaiuri dunarene poporu-si opri mersul,

      Arald, copilul rege, uitat-a Universul,

      Urechea-i fu menita ca sa-ti asculte viersul,

      De-atunci, invingatoareo, iubit-ai pe invins.

      De-atunci, fecioara blonda ca spicul cel de grau,

      Veneai la mine noaptea ca nimeni sa te vada

      Si-nlantuindu-mi gatul cu brate de zapada,

      Imi intindeai o gura deschisa pentru sfada:

      ?Eu vin la tine, rege, sa cer pe-Arald al meu?.

      De-ai fi cerut pamantul cu Roma lui antica,

      Coroanele ce regii pe frunte le aseaza

      Si stelele ce vecinic pe ceruri colindeaza,

      Cu toate la picioare-ti eu le puneam in vaza,

      Dar nu-l mai vrei pe Arald, caci nu mai vrei nimica.

      Ah! unde-i vremea ceea cand eu cercam un vad

      Sa ies la lumea larga… si fost-ar fi mai bine

      Ca niciodata-n viata sa nu te vad pe tine -

      Sa fumege nainte-mi orasele-n ruine,

      Sa se-mplineasca visu-mi din codrii cei de brad!"

      Facliile ridica, se misc-in line pasuri,

      Ducand la groapa trupul reginei dunarene,

      Monahi, cunoscatorii vietii pamantene,

      Cu barbele lor albe, cu ochii stinsi sub gene,

      Preoti batrani ca iarna, cu gangavele glasuri.

      O duc cantand prin tainiti si pe sub negre bolti,

      A misticei religii intunecoase cete,

      Pe funii lungi coboara sicriul sub parete,

      Pe piatra pravalita pun crucea drept pecete

      Sub candela ce arde in umbra unui colt.

      II

        In numele sfantului

        Taci, s-auzi cum latra

        Catelul pamantului

        Sub crucea de piatra.

      Arald pe un cal negru zbura, si dealuri, vale

      In juru-i fug ca visuri – prin nouri joaca luna -

      La pieptu-i manta neagra in falduri si-o aduna,

      Movili de frunze-n drumu-i le spulbera de suna,

      Iar steaua cea polara i-arata a lui cale.

      Ajuns-a el la poala de codru-n muntii vechi,

      Izvoara vii murmura si salta de sub piatra,

      Colo cenusa sura in parasita vatra,

      In codri-adanci catelul pamantului tot latra,

      Latrat cu glas de zimbru rasuna in urechi.

      Pe-un jilt taiat in stanca sta tapan, palid, drept,

      Cu carja lui in mana, preotul cel pagan;

      De-un veac el sede astfel – de moarte-uitat, batran,

      In plete-i creste muschiul si muschi pe al lui san,

      Barba-n pamant i-ajunge si genele la piept…

      Asa fel zi si noapte de veacuri el sta orb,

      Picioarele lui vechie cu piatra-mpreunate,

      El numara in gandu-i zile nenumarate,

      Si falfaie deasupra-i, gonindu-se in roate,

      Cu-aripile-ostenite, un alb s-un negru corb.

      Arald atunci coboara de pe-al lui cal. C-o mana

      El scutura din visu-i mosneagu-ncremenit:

      – O, mag, de zile vecinic, la tine am venit,

      Da-mi inapoi pe-aceea ce moartea mi-a rapit,

      Si de-astazi a mea viata la zeii tai se-nchina.

      Batranul cu-a lui carja sus genele-si ridica,

      Se uita lung la dansul, dar gura-nchisa-i tace;

      Cu greu a lui picioare din piatra le desface,

      Din tronu-i se coboara, cu mana semn ii face

      Ca-n sus sa il urmeze pe-a codrilor potica.

      In poarta prabusita ce duce-n fund de munte,

      Cu carja lui cea vechie el bate de trei ori,

      Cu zgomot sare poarta din vechii ei usori,

      Batranul se inchina… pe rege-l prind fiori,

      Un stol de ganduri aspre trecu peste-a lui frunte.

      In dom de marmur negru ei intra linistiti

      Si portile in urma in vechi tatani s-arunca.

      O candela batranul aprinde – para lunga

      Se nalta-n sus albastra, de flacare o dunga,

      Lucesc in juru-i ziduri ca tuciul lustruiti.

      Si in tacere cruda ei nu stiu ce astept…

      Cu mana-ntinsa magul ii face semn sa sada,

      Arald cu moartea-n suflet, a gandurilor prada,

      Pe jet tacut se lasa, cu dreapta pe-a lui spada,

      In zid de marmur negru se uita crunt si drept.

      Fantastic pare-a creste batranul alb si bland;

      In aer isi ridica a farmecelor varga

      Si o suflare rece prin dom atunci alearga

      Si mii de glasuri slabe incep sub bolta larga

      Un cant frumos si dulce – adormitor sunand.

      Din ce in ce cantarea in valuri ea tot creste,

      Se pare ca furtuna ridica al ei glas,

      Ca vantul trece-n spaima

Скачать книгу