Poezii. Eminescu Mihai

Чтение книги онлайн.

Читать онлайн книгу Poezii - Eminescu Mihai страница 28

Автор:
Жанр:
Серия:
Издательство:
Poezii - Eminescu Mihai

Скачать книгу

sufletu-i pamantul se zbate cu necaz -

      Ca orice-i viu in lume acum incremeneste.

      Se zguduie tot domul, de pare-a fi de scanduri,

      Si stanci in temelie clatindu-se vedem,

      Plansori sfasietoare impinse de blestem

      Se urmaresc prin bolte, se cheama, fulger, gem

      Si cresc tumultuoase in valuri, randuri, randuri…

      – Din inima-i pamantul la morti sa deie viata,

      In ochii-i sa se scurga scantei din steaua lina,

      A parului lucire s-o deie luna plina,

      Iar duh da-i tu, Zamolxe, samanta de lumina,

      Din duhul gurii tale ce arde si ingheata.

      Stihii a lumei patru, supuse lui Arald,

      Strabateti voi pamantul si a lui maruntaie,

      Faceti din piatra aur si din inghet vapaie,

      Sa-nchege apa-n sange, din pietre foc sa saie,

      Dar inima-i fecioara hraniti cu sange cald.

      Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere;

      El vede toata firea amestecat-afara -

      Ninsoare, fulger, gheata, vant arzator de vara -

      Departe vede-orasul pe sub un arc de para,

      Si lumea nebunise gemand din rasputere;

      Biserica crestina, a ei catapeteasma

      De-un fulger drept in doua e rupta si tresare;

      Din tainita mormantul atuncea ii apare,

      Si piatra de pe groapa crapand in doua sare;

      Incet plutind se-nalta mireasa-i, o fantasma…

      O dulce intrupare de-omat. Pe pieptu-i salba

      De pietre scumpe… parul i-ajunge la calcaie,

      Ochii cazuti in capu-i si buze viorie;

      Cu manile-i de ceara ea tampla si-o mangaie -

      Dar fata ei frumoasa ca varul este alba.

      Prin vant, prin neguri vine – si nourii s-astern,

      Fug fulgerele-n laturi, lasand-o ca sa treaca,

      Si luna innegreste si ceru-ncet se pleaca

      Si apele cu spaima fug in pamant si seaca -

      Parea ca-n somn un inger ar trece prin infern.

      Privelistea se stinge. In negrul zid s-arata,

      Venind ca-n somn lunatec, in pasuri line, ea;

      Arald nebun se uita – cu ochii o-nghitea,

      Puternicele brate spre dansa intindea

      Si-n nesimtire cade pe-a jiltului sau spata.

      Isi simte gatu-atuncea cuprins de brate reci,

      Pe pieptul gol el simte un lung sarut de gheata,

      Parea un junghi ca-i curma suflare si viata…

      Din ce in ce mai vie o simte-n a lui brate

      Si stie ca de-acuma a lui ramane-n veci.

      Si sufletul ei dulce din ce in ce-i mai cald…

      Pe ea o tine-acuma, ce fu a mortii prada?

      Ea-nlantuieste gatu-i cu brate de zapada,

      Intinde a ei gura, deschisa pentru sfada:

      – Rege, –  a venit Maria si-ti cere pe Arald!

      – Arald, nu vrei tu fruntea pe sanul meu s-o culci?

      Tu zeu cu ochii negri… o, ce frumosi ochi ai!

      Las? sa-ti inlantui gatul cu parul meu balai,

      Viata, tineretea mi-ai prefacut-o-n rai,

      Las? sa ma uit in ochii-ti ucizator de dulci.

      Si blande, triste glasuri din vuiet se desfac,

      Acusa la ureche-i un cantec vechi strabate,

      Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate,

      Acus o armonie de-amor si voluptate

      Ca molcoma cadenta a undelor pe lac.

      III

        "…cum de multe ori cand mor oamenii, multi

        deintr-acei morti zic se scoala de se fac strigoi…"

          Indereptarea legii, 1652

      In salele pustie lumine rosi de tortii

      Ranesc intunecimea ca pete de jeratic;

      Arald se primbla singur, razand, vorbind salbatic -

      Arlad, tanarul rege, e-un rege singuratic -

      Palatu-i parc-asteapta in veci sa-i vie mortii.

      Pe-oglinzi de marmuri negre un negru nimitez,

      A faclelor lucire razbind prin panza fina

      Rasfrang o dureroasa lumina din lumina;

      Zidirea cea pustie de jale pare plina

      Si chipul mortii pare ca-n orice colt il vezi.

      De cand cazu un trasnet in dom… de-atunci in somn

      Ca plumbul surd si rece el doarme ziua toata,

      Pe inima-i de-atuncea s-a pus o neagra pata -

      Dar noaptea se trezeste si tine judecata

      Si-n negru-mbraca toate al noptii palid domn.

      Un obrazar de ceara parea ca poarta el,

      Atat de alba fata-i s-atat de nemiscata,

      Dar ochii-i ard in friguri si buza-i sangerata,

      Pe inima sa poarta de-atunci o neagra pata,

      Iara pe frunte poarta coroana de otel.

      De-atunci in haina mortii el si-a-mbracat viata,

      Ii plac adance canturi, ca glasuri de furtuna;

      Ades calare pleaca in mandre nopti cu luna,

      Si cand se-ntoarce, ochii lucesc de voie buna,

      Pan? ce-un fior de moarte il prinde dimineata.

      Arald, ce insemneaza pe tine negrul port

      Si fata ta cea alba ca ceara, neschimbata?

      Ce ai, de cand pe sanu-ti tu porti o neagra pata,

      De-ti plac faclii de moarte, cantare-ntunecata?

      Arald! de nu ma-nsala privirea, tu esti mort!

      Si azi el se avanta pe calul sau arab,

      Si drumul, ca sagetii, ii da peste pustie,

      Care sub luna plina luceste argintie -

      El vede de departe pe mandra lui Marie,

      Si vantu-n codri suna cu glas duios si slab.

      In parul ei de aur rubine-nflacarate,

      Si-n ochii ei s-aduna lumina sfintei mari -

      S-ajung curand in cale, s-alatura calari,

      Si unul inspre altul se pleaca-n desmierdari -

      Dar buzele ei rosii pareau ca-s sangerate.

      Ei trec ca vijelia cu aripi fara numar,

      Caci caii lor alearga, alaturea-nspumati,

      Vorbind de-a lor iubire – iubire fara sat -

      Ea se lasase dulce si greu pe al lui brat

      Si-si razimase capul balai de al lui umar.

      – Arald,

Скачать книгу