ştie că Fiul Creator avea intenţia să facă din om capodopera creaţiei planetare, să-l facă să conducă întregul pământ, iar faptul de a vedea omul dominat de pasiunile sale cele mai joase, închinându-se în faţa idolilor de lemn, de piatră sau de aur, sau în faţa ambiţiei egoiste, acest spectacol sordid îl stârneşte pe Dumnezeu şi pe Fiii săi să fie geloşi pentru om, însă niciodată pe om.
4:3.2 (57.7) Dumnezeul etern este incapabil de furie şi de mânie în sensul omenesc al acestor emoţii şi aşa cum înţeleg oamenii acest gen de reacţii. Aceste sentimente sunt vulgare şi de dispreţuit, prea puţin demne de a fi numite umane, şi cu atât mai puţin divine. Astfel de atitudini sunt pe deplin străine naturii perfecte şi caracterului mărinimos al Tatălui Universal.
4:3.3 (58.1) O parte, o foarte mare parte a dificultăţilor avute de muritorii de de pe Urantia în înţelegegerea lui Dumnezeu provine din consecinţele grele ale rebeliunii lui Lucifer şi ale trădării lui Caligastia. Pe lumile neizolate de păcat, rasele evolutive pot să-şi facă idei mult mai bune asupra Tatălui Universal. Ele suferă mai puţin de confuzie, de deformare şi de pervertire în conceptele lor.
4:3.4 (58.2) Dumnezeu nu se căieşte pentru ceea ce a făcut, pentru ceea ce face acum, sau pentru ceea ce va face în viitor. El este infinit de înţelept şi Atotputernic deopotrivă. Înţelepciunea omului se naşte şi creşte din încercările şi din greşelile experienţei umane. Înţelepciunea lui Dumnezeu rezidă în perfecţiunea necalificată a infinitei sale clarviziuni universale, şi această recunoaştere divină dirijează efectiv liberul arbitru creator.
4:3.5 (58.3) Tatăl Universal nu face nimic care să cauzeze apoi amărăciune sau regrete, însă prin alegerea lor nefericită, creaturile înzestrate cu voinţă, care au fost formate după planurile Personalităţilor sale Creatoare din universurile exterioare, ajung uneori să pricinuiescă emoţii de mâhnire divină. părinţilor lor Creatori. Însă, cu toate că Tatăl nici nu face greşeli, nici regrete nu are şi nici amărăciuni nu încearcă, el este o fiinţă înzestrată cu o afecţiune paternă. Inima sa este neîndoielnic îndurerată atunci când copiii săi nu ajung la nivele spirituale pe care sunt capabili să le atingă cu ajutorul care le-a fost acordat cu atâta mărinimie de planurile de împlinire spirituală şi de modul de ascensiune al muritorilor pus în aplicare în universuri.
4:3.6 (58.4) Bunătatea infinită a Tatălui depăşeşte înţelegerea mentalului finit din timp. Pentru a expune efectiv toate fazele de bunătate relativă, trebuie întotdeauna să se permită un contrast cu un rău (nu cu un păcat) care să servească de comparaţie. Capacitatea de imperfectă de intuire a muritorilor poate distinge perfecţiunea bunătăţii divine numai pentru că aceasta se găseşte asociată în relaţie de contrast cu imperfecţiunea relativă a relaţiilor de timp şi de materie în mişcările din spaţiu.
4:3.7 (58.5) Caracterul lui Dumnezeu este infinit suprauman. De aceea, trebuie ca o astfel de natură divină să fie personalizată, precum în Fiii divini, chiar şi mai înainte de a putea fi înţeleasă, cu ajutorul credinţei, de mintea finită a omului.
4. Realizarea lui Dumnezeu
4:4.1 (58.6) În întregul univers al universurilor, Dumnezeu este singura fiinţă staţionară, conţinută în sine şi neschimbătoare, neavând nici exterior, nici dincolo, nici trecut, nici viitor. Dumnezeu este energie intenţională (spirit creator) şi voinţă absolută, iar aceste calităţi există prin ele însele şi sunt universale.
4:4.2 (58.7) De vreme ce Dumnezeu există prin el însuşi, el este absolut independent. Însăşi identitatea lui Dumnezeu este ostilă schimbării. „Eu, Domnul, nu mă schimb”. Dumnezeu este imuabil, dar până ce nu atingeţi statutul Paradisului nici măcar nu începeţi să înţelegeţi cum trece Dumnezeu de la simplitate la complexitate, de la identitate la variaţie, de la repaus la mişcare, de la infinitate la finitudine, de la divin la uman şi de la unitate la dualitate şi triunitate. Şi Dumnezeu poate modifica astfel manifestările absoluităţii sale, deoarece invariabilitatea divină nu implică imobilitate. Dumnezeu are voinţă, el este voinţă.
4:4.3 (58.8) Dumnezeu este fiinţa care se determină absolut prin sine. Reacţiile sale în univers nu au limite, în afară de cele pe care şi le impune el însuşi. Acţiunile sale de liber arbitru nu sunt condiţionate decât de acele calităţi divine şi atribute perfecte care sunt caracteristicile inerente naturii sale eterne. Legătura între Dumnezeu şi univers este deci aceea a unei fiinţe de bunătate finală, căreia i se adaugă o liberă voinţă de infinitate creatoare.
4:4.4 (58.9) Tatăl Absolut este creatorul universului central şi perfect, şi Tatăl tuturor celorlalţi Creatori. Dumnezeu împărtăşeşte, cu oamenii şi cu alte fiinţe, personalitatea, bunătatea, şi numeroase alte caracteristici, însă infinitatea de voinţă este a lui şi numai a lui. Dumnezeu nu este limitat în acţiunile sale creatoare decât de sentimentele naturii sale eterne şi de preceptele înţelepciunii sale infinite. Dumnezeu nu alege personal decât ceea ce este infinit perfect, de unde şi perfecţiunea celestă a universului central; cu toate că Fiii Creatori împărtăşesc pe deplin divinitatea sa şi chiar anumite faze ale absoluităţii sale, ei nu sunt deloc limitaţi de finalitatea de înţelepciune care conduce infinitatea voinţei Tatălui. În consecinţă, voinţa creatoare devine încă şi mai activă, în întregime divină şi aproape ultimă, dacă nu absolută, la Fiii săi din ordinul Mihaililor. Tatăl este infinit şi etern, însă dacă s-ar nega faptul că ar putea să se limiteze el însuşi în mod voluntar, aceasta ar nega conceptul însăşi al absoluităţii voinţei sale.
4:4.5 (59.1) Absoluitatea lui Dumnezeu impregnează toate cel şapte nivele ale realităţii universului, şi totalitatea acestei naturi absolute este supusă relaţiei între Creator şi familia sa universală de creaturi. Este posibil ca precizia să caracterizeze dreptatea trinitară în universul universurilor. Însă, în toate vastele lui relaţii familiale cu creaturile timpului, Dumnezeul universurilor este guvernat de sentimentul divin. Din toate punctele de vedere - veşnic - Dumnezeul infinit este un Tată. Dintre toate titlurile posibile după care ar putea fi cunoscut cum trebuie, eu am primit ordinul de a-l portretiza pe Dumnezeul întregii creţii ca fiind Tatăl Universal.
4:4.6 (59.2) În Dumnezeu Tatăl, actele de liber arbitru nu sunt nici guvernate de puterea sa, nici guvernate doar de intelect. Personalitatea divină se defineşte ca un spirit şi se manifestă faţă de universuri ca iubire. În consecinţă, în toate relaţiile sale personale cu personalităţile create ale universurilor, Prima Sursă-Centru este întotdeauna şi în mod consecvent un Tată iubitor. Dumnezeu este un Tată în sensul cel mai elevat al termenului. El este veşnic motivat de idealismul perfect al iubirii divine, şi această natură tandră îşi găseşte cea mai puternică expresie şi cea mai mare satisfacţie în a iubi şi în a fi iubit.
4:4.7 (59.3) În ştiinţă, Dumnezeu este Prima Cauză; în religie, el este Tatăl universal şi iubitor; în filozofie, este unica fiinţă care există prin sine, nedepinzând de nici o altă fiinţă pentru existenţa sa, însă conferind salutar existenţă reală tuturor lucrurilor şi tuturor celorlalte fiinţe. Revelaţia este totuşi necesară pentru a arăta că această Cauză Primă a ştiinţei şi Unitatea autonomă a filozofiei sunt Dumnezeul religiei, plin de îndurare şi de bunătate şi angajat să-i facă pe copiii săi pământeşti să supravieţuiască veşnic.
4:4.8 (59.4) Noi căutăm cu insistenţă conceptul de Infinit, însă noi venerăm ideea-experienţă de Dumnezeu, capacitatea noastră de a pricepe în orice loc şi în orice moment factorii de personalitate şi de divinitate ai conceptului nostru cel mai elevat despre Deitate.
4:4.9
