a-l accepta pe Dumnezeu întronat în siguranţă şi pe vecie în centrul paradisiac al tuturor lucrurilor şi ca Tată binefăcător al tuturor fiinţelor inteligente. Nu există decât „un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, şi care este deasupra tuturor şi în toţi,” „iar el este înainte de toate lucrurile şi toate lucrurile rămân în el.”
3:5.5 (51.4) Incertitudinile vieţii şi vicisitudinile existenţei nu contrazic în nici un fel conceptul suveranităţii universale a lui Dumnezeu. Viaţa oricărei creaturi evolutive este asaltată de anumite inevitabilităţi, printre care:
3:5.6 (51.5) 1. Este oare curajul- tăria de caracter - de dorit? Atunci ar trebui ca omul să fie crescut într-un mediu în care să fie nevoie să înfrunte încercări dure şi să facă faţă la decepţii.
3:5.7 (51.6) 2. Este oare altruismul- servirea aproapelui - de dorit? Atunci trebuie ca experienţele vieţii să ducă la întâlnirea cu situaţii de inegalitate socială.
3:5.8 (51.7) 3. Este oare speranţa- nobleţea încrederii - de dorit? Existenţa umană trebuie atunci să fie confruntată mereu cu lipsa de siguranţă şi cu incertitudini recurente.
3:5.9 (51.8) 4. Este oare credinţa- confirmarea supremă a gândirii umane - de dorit? Atunci mintea umană trebuie să se pomenească în acea situaţie stânjenitoare în care cunoaşte mereu mai puţin pe lângă ceea ce poate să creadă.
3:5.10 (51.9) 5. Este oare iubirea de adevăr- cu acceptarea de a o urma oriunde ar duce - de dorit? Omul trebuie să crească atunci într-o lume în care eroarea este prezentă, iar falsitatea întotdeauna posibilă.
3:5.11 (51.10) 6. Este oare idealismul- apariţia conceptului de divin - de dorit? Atunci omul trebuie să lupte într-un mediu de bunătate şi de frumuseţe relative, într-un cadru care stimulează tendinţa de nestăvilit către lucruri mai bune.
3:5.12 (51.11) 7. Este oare loialitatea- devotamentul faţă de datoria superioară - de dorit? Omul trebuie să îşi urmeze atunci calea printre posibilităţile de trădare şi părăsire. Valoarea devoţiunii faţă de datorie constă în pericolul implicit al erorii .
3:5.13 (51.12) 8. Este lipsa de egoism- spiritul uitării de sine - de dorit? Omul muritor trebuie atunci să trăiască faţă în faţă cu cerinţele permanente ale unui eu care doreşte neîncetat recunoaştere şi renume. Omul nu ar putea alege în mod dinamic viaţa divină dacă nu ar exista o viaţă a eului de care să se dezbare. Omul nu ar putea niciodată să se bucure de justeţea salvării sale dacă nu ar fi fost răul potenţial prin contrast cu care să fie exaltat şi diferenţiat binele.
3:5.14 (51.13) 9. Este plăcerea- satisfacţia fericirii - de dorit? Omul trebuie să trăiască atunci într-o lume în care alternativa durerii şi probabilitatea suferinţei să fie posibilităţi de experienţă mereu prezente.
3:5.15 (52.1) În întregul univers, fiecare unitate este considerată ca o parte a întregului. Supravieţuirea fragmentului depinde de cooperarea cu planul şi cu ţelul întregului, de dorinţa sinceră şi de consimţământul perfect de a îndeplini voia divină a Tatălui. Singura lume evolutivă lipsită de eroare, de posibilitatea unei judecăţi neînţelepte, ar fi o lume lipsită de inteligenţă liberă. În universul Havonei există un miliard de lumi perfecte împreună cu locuitorii lor perfecţi, însă omul aflat în evoluţie trebuie să fie failibil dacă este să fie liber. Posibilitatea judecăţii eronate (a răului) devine păcat numai atunci când voinţa umană îşi însuşeşte în mod conştient şi îmbrăţişează cu bună ştiinţă o judecată imorală intenţionată.
3:5.16 (52.2) Aprecierea deplină a adevărului, a frumuseţii şi a bunătăţii este inerentă perfecţiunii universului divin. Locuitorii lumii Havonei nu au nevoie de potenţialul nivelelor de valoare relativă pentru a le stimula alegerea. Aceste fiinţe perfecte sunt capabile să identifice şi să aleagă binele în absenţa oricăror situaţii morale care să facă contrast şi care să stimuleze gândirea. Toate aceste fiinţe perfecte posedă natura lor morală şi starea lor spirituală prin însăşi virtutea existenţei lor. Ele nu au avansat prin intermediul experienţei decât în limitele statutului lor inerent. Omul muritor îşi câştigă până şi statutul său de candidat la ascensiune prin propria sa credinţă şi prin propria sa speranţă. Toate lucrurile divine pricepute de mintea umană şi dobândite de sufletul uman reprezintă o încununare a experienţei. Ele sunt realităţi ale experienţei personale şi deci posesiuni unice, spre deosebire de bunătatea şi de justeţea inerente personalităţilor infailibile ale Havonei.
3:5.17 (52.3) Creaturile Havonei sunt brave din fire, însă nu sunt curajoase în sensul omenesc. Ele au născute prietenoase şi pline de consideraţie, însă nu sunt altruiste într-un fel omenesc. Ele se aşteaptă la un viitor plăcut, însă speranţa lor nu este intensă precum a muritorilor încrezători aflaţi pe sferele evolutive nesigure. Ele au încredere în stabilitatea universului, însă sunt cu totul străine de credinţa salvatoare prin intermediul căreia omul muritor se ridică de la statutul de animal până la porţile Paradisului. Ele iubesc adevărul, însă nu ştiu nimic despre însuşirile lui de salvator al sufletului; sunt idealiste, însă aşa s-au născut ele; nu-şi dau câtuşi de puţin seama de extazul de a deveni astfel prin alegeri exaltante. Ele sunt loiale, însă nu au experimentat niciodată emoţia vie a devotamentului sincer şi inteligent faţă de datorie în opoziţie cu tentaţiile greşelii. Ele sunt lipsite de egoism, însă n-au atins niciodată acest nivel al experienţei prin victoria magnifică asupra egoului beligerant. Ele se bucură de plăcere, însă nu înţeleg savoarea plăcerii dată de scăparea de potenţialul durerii.
6. Întâietatea Tatălui
3:6.1 (52.4) Cu un dezinteres divin şi cu o generozitate desăvârşită, Tatăl Universal renunţă la autoritate şi dă împuterniciri, însă rămâne primordial. Mâna sa este pe mânerul puternic al împrejurărilor de pe tărâmurile universului. El şi-a rezervat toate hotărârile finale şi mânuieşte în mod infailibil atotputernicul sceptru de veto al planului său etern cu o autoritate indiscutabilă asupra bunăstării şi a destinului vastei creaţii care se învârte şi se roteşte perpetuu.
3:6.2 (52.5) Suveranitatea lui Dumnezeu este nelimitată; este un fapt fundamental al oricărei creaţii. Universul nu era inevitabil. El nu este un accident, dar nici ceva care există prin sine. Universul este o lucrare de creaţie şi, de aceea, în întregime supus voinţei Creatorului. Voinţa lui Dumnezeu este adevărul divin, iubirea vie; aşadar, creaţiile perfectibile ale universurilor evolutive sunt caracterizate prin bunătate - apropierea de divinitate; prin răul potenţial - îndepărtarea de divinitate.
3:6.3 (53.1) Toate filozofiile religioase ajung, mai devreme sau mai târziu, la conceptul unei guvernări universale unificate, al unui unic Dumnezeu. Cauzele universului nu pot fi inferioare efectelor universului. Sursa curenţilor vieţii universale şi ai minţii cosmice trebuie să se găsească mai presus de nivelele manifestării lor. Mintea umană nu poate fi explicată în mod coerent prin termenii ordinelor inferioare de existenţă. Mintea umană poate fi înţeleasă cu adevărat doar prin recunoaşterea realităţii unor ordine mai înalte de gândire şi de voinţă intenţionată. Nu putem explica omul ca fiinţă morală fără recunoaşterea realităţii Tatălui Universal.
3:6.4 (53.2) Filozofii mecanicişti profesează respingerea ideii unei voinţe universale şi suverane, respectând în acelaşi timp în mod profund însăşi activitatea respectivei voinţe, suverană în elaborarea legilor universului. Ce omagiu involuntar aduce
