de copii stăteau acolo, înghesuindu-se, țipând și îmbrâncindu-se reciproc. Arăta ca o curte de închisoare.
Era prea mare gălăgie. Acești copii râdeau prea tare, înjurau prea mult, se împingeau reciproc prea tare. Ea ar fi crezut că era o încăierare masivă dacă nu ar fi observat niște zâmbete și râsete batjocoritoare. Pur și simplu aveau prea multă energie, și ea, epuizată, înghețată, nedormită, nu putea înțelege de unde venea. A închis ochii și și-a dorit ca toate să dispară.
A băgat mâna în buzunar și a simțit ceva: ipodul ei. Da. Și-a pus căștile în urechi și a dat volumul tare. Trebuia să înece tot zgomotul.
Dar nu s-a auzit nimic. S-a uitat în jos și a văzut că bateria era moartă. Perfect.
Și-a verificat telefonul, sperând la ceva care s-o distragă, orice. Nu sunt mesaje noi.
Se uită în sus. Privind la marea de fețe noi, s-a simțit singură. Nu pentru că ea era singura fată albă – de fapt prefera asta. Unii dintre cei mai apropiați prieteni ai ei de la alte școli au fost negri, hispanici, asiatici, indieni – și unii dintre cei mai răi dușmani au fost albi. Nu, nu asta era problema. Se simțea singură pentru că era urban. Stătea pe beton. O sonerie tare a sunat permițându-i să intre în această "zona de recreere", iar ea a trebuit să treacă prin porțile mari, metalice. Acum, era în cutie – prinsă în cușcă de porțile metalice masive, acoperite de sârmă ghimpată. Se simțea ca și cum s-ar fi dus la închisoare.
Uitatul la școala masivă, la barele și plasa de la toate geamurile nu o făcea să se simtă mai bine. Întotdeauna se adaptase cu ușurință la noile școli, mari și mici, dar toate acestea fuseseră în suburbii. Toate au avut iarbă, copaci, cer. Aici, nu era nimic, doar oraș. Simțea că nu poate să respire. O îngrozea.
A sunat o altă sonerie puternică și ea și-a făcut drum, împreună cu sute de copii, spre intrare. A fost îmbrâncită brutal de o fată masivă și și-a scăpat jurnalul. L-a ridicat (deranjându-și coafura), și apoi s-a uitat în sus să vadă dacă fata își cere scuze. Dar ea dispăruse, intrând deja în mulțime. A auzit râsete, dar nu a putut spune daca erau îndreptate spre ea.
Și-a apucat strâns jurnalul, singurul lucru care o împământa. Fusese cu ea peste tot. A scris note și a făcut desene în orice loc s-a dus. Era o foaie de parcurs a copilăriei ei.
A ajuns în cele din urmă la intrare și a trebuit să se facă mai mică doar ca să poată trece prin ea. Era ca și cum urca într-un tren la o oră de vârf. Sperase că va fi cald odată ce a ajuns înăuntru, dar ușile deschise din spatele ei păstrau o briză rece care-i sufla pe spate, făcând frigul chiar mai rău.
Doi paznici masivi stăteau la intrare, flancați de doi polițiști ai orașului New York, în uniformă, cu arme vizibile la șold.
"CONTINUĂ SĂ MERGI!" a comandat unul dintre ei.
Nu putea înțelege de ce doi polițiști înarmați ar trebui să păzească o intrare de liceu. Sentimentul ei de teamă a crescut. A devenit și mai rău când s-a uitat în sus și a văzut că trebuie să treacă printr-un detector de metale de genul securității unui aeroport.
Încă patru polițiști înarmați stăteau pe fiecare parte a detectorului, împreună cu alți doi agenți de pază.
"GOLEȘTE-ȚI BUZUNARELE!" s-a răstit un paznic.
Caitlin i-a observat pe ceilalți copii umplând mici recipiente de plastic cu lucuri din buzunare. A făcut rapid la fel, punând acolo iPodul, portofelul, cheile.
A mers târșâind picioarele prin detector, iar alarma a pornit strident.
"TU!" s-a răstit un paznic. "Treci deoparte!"
Desigur.
Toți copiii s-au uitat cum ea a fost făcută să ridice brațele, iar paznicul a trecut scanerul manual în sus și în jos pe trupul ei.
"Porți bijuterii?"
Ea și-a pipăit încheieturile mâinilor, apoi zona gâtului, și și-a amintit brusc. Crucea ei.
"Dă-o jos", s-a răstit paznicul.
Acesta era colierul pe care bunica ei i l-a dat înainte să moară, o cruce mică, de argint, gravată cu niște cuvinte în limba latină pe care ea nu le-a dat niciodată la tradus. Bunica ei îi spusese că i-a fost transmis de către bunica ei. Caitlin nu era religioasă, și nu a înțeles cu adevărat ce însemna totul, dar știa că era veche de sute de ani, și era, de departe, cel mai valoros lucru pe care-l deținea.
Caitlin a ridicat-o de sub tricou, ținând-o sus, dar nu a scos-o de la gât.
"Aș prefera să nu", a răspuns ea.
Paznicul s-a uitat fix la ea, rece ca gheața.
Dintr-o dată, a izbucnit o agitație. S-au auzit strigăte și un polițist l-a apucat pe un băiat înalt și subțire și l-a împins lângă un perete, scoțând un cuțit mic din buzunarul lui.
Paznicul s-a dus să-l ajute și Caitlin a avut posibilitatea de a se strecura în mulțimea care își făcea drum pe hol.
Bine ați venit la școala publică din New York, s-a gândit Caitlin. Minunat.
Deja număra zilele până la absolvire.
Holurile erau cele mai largi pe care le văzuse vreodată. Ea nu-și putea imagina că ar putea fi vreodată pline, dar cumva erau complet pline, cu toți copiii înghesuiți umăr la umăr. Trebuie să fi fost mii de copii pe aceste holuri, marea de chipuri întinzându-se la nesfârșit. Zgomotul aici în interior era chiar mai rău, rezonând de pe pereți, condensat. Vroia să-și acopere urechile. Dar nu avea nici măcar suficient spațiu să-și miște cotul pentru a ridica brațele. Se simțea claustrofobică.
A sunat clopoțelul si energia a crescut.
Deja întârzia.
S-a uitat din nou pe cardul clasei și în cele din urmă a văzut sala în depărtare. A încercat să taie prin marea de trupuri, dar nu putea ajunge nicăieri. În cele din urmă, după mai multe încercări, și-a dat seama că trebuia să devină agresivă. Ea a început să-și facă loc cu coatele și s-a înghesuit înapoi. Un trup odată, a trecut printre toți copiii, de-a curmezișul holului larg, și a împins ușa grea care se deschidea în clasa ei.
S-a pregatit pentru toate privirile când ea, fata nouă, a intrat în întârziere. Și-a imaginat profesorul mustrând-o pentru că întrerupea o clasă tăcută. Dar a fost șocată să descopere că nu era deloc cazul. Această clasă, concepută pentru 30 de copii, dar umplută cu 50, era plină ochi. Unii copii erau așezați la locurile lor, iar alții umblau pe culoarele dintre bănci, strigând și țipând unul la altul. Era haos.
Clopoțelul sunase în urmă cu cinci minute întregi, dar profesorul, ciufulit, purtând un costum șifonat, nici măcar nu începuse ora. De fapt el stătea cu picioarele pe birou, citind ziarul, ignorându-i pe toți.
Caitlin s-a apropiat de el și a pus pe birou noua ei carte de identitate. Ea stătea acolo și aștepta ca el să se uite în sus, dar el nu a făcut-o.
În
