copiii. Erau puține locuri libere, iar cele care erau libere nu părea prea primitoare, fiind adiacente unor grupuri mari de prieteni.
În cele din urmă, a luat un loc la o masă liberă mai în spate. Mai era doar un copil la capătul ei, un băiat chinez mic de înălțime, fragil, cu aparat dentar, prost îmbrăcat, care ținea capul plecat și se concentra pe mâncare.
Se simțea singură. S-a uitat în jos și și-a verificat telefonul. Erau câteva mesaje pe Facebook de la prietenii ei din ultimul oraș. Ei vroiau să știe cum îi plăcea noul loc. Cumva, nu-i venea să răspundă. Ei păreau atât de departe.
Caitlin abia a mâncat, cu un sentiment vag de greața primei zile încă zăbovind. A încercat să-și schimbe direcția gândurilor. A închis ochii. S-a gândit la noul ei apartament, la etajul al cincilea al une clădiri fără lift, murdare, pe strada 132. Greața ei s-a înrăutățit. A respirat adânc, dorind se să se concentreze pe ceva, ceva bun în viața ei.
Fratele ei mai mic. Sam. 14 mergând pe 20. Sam nu părea să-și amintească că el era cel mai tânăr: a acționat întotdeauna ca fratele ei mai mare. A devenit dur și întărit din cauza mutărilor frecvente, de după plecarea tatălui lor, din cauza modului în care îi trata mama lor pe amândoi. Putea vedea că asta îl afectează și că el a inceput să se închidă în sine. Bătăile sale frecvente la școală nu o surprindeau. Se temea că lucrurile puteau doar să se înrăutățească.
Dar când venea vorba de Caitlin, Sam o iubea absolut. Și ea pe el. El era singura constantă din viața ei, singura pe care putea să se bazeze. Părea să-și păstreze singura slăbiciune rămasă în această lume pentru ea. Era hotărâtă să facă tot ce putea ca să-l protejeze.
"Caitlin?"
A tresărit.
Stând lângă ea, cu tava într-o mână și o vioară în cealaltă, era Jonah.
"Te deranjează dacă mă așez?"
"Da – vreau să spun nu," a spus ea, amețită.
Idioată, s-a gândit. Nu te mai purta așa nervos.
Jonah a fulgerat acel zâmbet al lui, apoi s-a așezat în fața ei. Stătea drept, cu postura perfecta, și și-a pus cu grijă vioara jos lângă el. Și-a organizat ușor mâncarea. Era ceva despre el, ceva pe care nu putea pune degetul. Era diferit de oricine mai întâlnise vreodată. Era ca și cum era dintr-o epocă diferită. Cu siguranta nu aparținea acestui loc.
"Cum merge prima ta zi?", a întrebat el.
"Nu e ce m-am asteptat."
"Știu ce vrei să spui,", a spus el.
"Este o vioară?"
Ea a arătat cu capul la instrumentul lui. El a ținut-o aproape, și păstra o mână odihnindu-se pe ea, ca și cum se temea că cineva i-ar putea-o fura.
"Este o violă, de fapt. E doar un pic mai mare, dar este un sunet complet diferit. Mai dulceag."
Ea nu văzuse niciodată o violă, și spera că el o va pune pe masă și i-o va arăta. Dar el nu a dat semne că o va face, și ea nu a vrut să preseze. El continua să-și odihnească mâna pe ea, și părea protector, ca și cum era ceva personal și privat.
"Exersezi mult?"
Jonah ridică din umeri. "Câteva ore pe zi", a spus el degajat.
"Câteva ore!? Trebuie să fii extraordinar! "
El ridică din umeri din nou. "Sunt bun, cred. Există o mulțime de interpreți mult mai buni decât mine. Dar sper că e biletul meu de plecare din acest loc. "
"Am vrut mereu să cânt la pian", a spus Caitlin.
"De ce nu o faci?"
Ea avea de gând să spună, N-am avut niciodată unul, dar s-a oprit. În schimb, a ridicat din umeri și s-a uitat înapoi la mâncare.
"Nu trebuie să deții un pian", a spus Jonah.
Se uită în sus, speriată că i-a citit gândurile.
"Există o sală de repetiții în această școală. Cu toate relele de aici, cel puțin e și ceva bun. Îți vor da lecții gratis. Tot ce trebuie să faci este să te înscrii. "
Ochii lui Caitlin s-au mărit.
"Pe bune?"
"Există o foaie de înscriere lângă camera de muzică. Întreabă de Doamna Lennox. Spune-i că ești prietena mea. "
Prietena. Lui Caitlin i-a plăcut sunetul acestui cuvânt. Ea a simțit încet o bucurie izvorând în interiorul ei.
A zâmbit larg. Ochii lor s-au întâlnit pentru o clipă.
Privind înapoi în strălucitorii lui ochi verzi, ea ardea de dorința de a-l întreba un milion de lucruri: Ai o prietenă? De ce ești așa de drăguț? Chiar mă placi?
Dar, în schimb, și-a mușcat limba și n-a zis nimic.
Temându-se că timpul lor împreună se va termina curând, ea și-a stors creierul pentru vreo întrebare care le-ar ar prelungi conversația. A încercat să se gândească la ceva care ar asigura-o că-l va vedea din nou. Dar era nervoasă și a înghețat.
A deschis în cele din urmă gura, și când a facut-o, a sunat clopoțelul.
Camera a erupt în zgomot și mișcare, iar Jonah s-a ridicat, apucându-și viola.
"Am întârziat", a spus el, colectându-și tava.
Se uită peste tavă la ea. "Pot să o iau și pe a ta?"
Ea s-a uitat în jos, dându-și seama că a uitat-o, și a clătinat din cap.
"OK", a spus el.
Stătea acolo, brusc timid, neștiind ce să spună.
"Ei bine … ne mai vedem."
"Ne vedem", a răspuns ea neconvingător, vocea ei abia peste o șoaptă.
Prima ei zi de școală gata, Caitlin a ieșit din clădire în dupa-amiaza însorită de martie. Deși sufla o briză puternică, nu-i mai era frig. Deși toți copiii din jurul ei țipau pe când se scurgeau afară, nu a mai fost deranjată de zgomot. Se simțea vie, și liberă. Restul zilei a trecut într-o ceață; nici nu și-a putut aminti numele unui singur profesor nou.
Nu se putea opri să se gândească la Jonah.
S-a întrebat dacă a acționat ca o idioată în cantină. Încurcase cuvintele; abia i-a pus câteva întrebări. Tot ce s-a putut gândi să-l întrebe fusese despre acea violă stupidă. Ea ar fi trebuit să-l întrebe unde locuia, de unde era, la ce facultate vroia să se înscrie.
Și, mai ales, dacă are o prietenă. Cineva ca el trebuia să fie cu cineva.
Exact în acel moment, o fată hispanică drăguță, bine îmbrăcată, a atins-o pe Caitlin. Caitlin s-a uitat în sus și în
