metru optzeci, dar nu se împlinise încă, și era nesigur si prea înalt. Cu părul negru și ochi căprui, coloritul său era similar cu al ei. Cu siguranță păreau rude. Putea vedea îngrijorarea pe fața lui. El o iubea mai mult decât orice.
Ea l-a lăsat să intre, închizând repede ușa în urma lui.
"Îmi pare rău", a spus ea. "Pur și simplu nu o pot suporta în seara asta."
"Ce s-a întâmplat cu voi două?"
"Ca de obicei. A sărit pe mine în clipa când am intrat."
"Cred că a avut o zi grea", a spus Sam, încercând să facă pace între ele, ca întotdeauna." Sper să nu o concedieze din nou."
"Cui îi pasă? New York, Arizona, Texas … Cui îi pasă ce urmeaza? Mutatul nostru nu se va termina niciodată."
Sam s-a încruntat în timp ce stătea pe scaunul de birou, iar ea s-a simțit imediat rău. Avea uneori o limbă ascuțită, vorbea fără să se gândească, și ar fi vrut să-și retragă vorbele.
"Cum a fost prima ta zi?", a intrebat ea, încercând să schimbe subiectul.
El ridică din umeri. "OK, cred." El s-a jucat cu scaunul cu degetele de la picioare.
S-a uitat în sus. "A ta?"
Ea ridică din umeri. Trebuie să fi fost ceva în expresia ei, pentru că el nu s-a uitat în altă parte. Continua să se uite la ea.
"Ce s-a întâmplat?"
"Nimic", a spus ea defensiv, și s-a întors și s-a îndreptat spre fereastră.
Ea putea să-l simtă privind-o.
"Pari… diferită."
S-a oprit, întrebându-se dacă știa, întrebându-se dacă aspectul ei exterior arăta modificări. Ea a înghițit greu.
"Cum?"
Liniște.
"Nu știu", a răspuns el în cele din urmă.
S-a uitat pe fereastră, privind fără țintă cum un bărbat din exteriorul bodegii de la colț a strecurat unui cumpărător o doză de iarbă.
"Urăsc acest loc nou", a spus el.
S-a întors și l-a confruntat.
"La fel și eu."
"Chiar mă gândeam …" a coborât capul, "… să plec."
"Ce vrei sa spui?”
El ridică din umeri.
S-a uitat la el. Părea într-adevăr deprimat.
"Unde?" a întrebat ea.
"Poate … să-l găsesc pe tata."
"Cum? Nu avem nicio idee unde este."
"Aș putea încerca. Aș putea să-l găsesc."
"Cum?"
"Nu știu … Dar aș putea încerca."
"Sam. Ar putea fi mort din câte știm noi."
"Nu spune asta!", a strigat el, și fața lui s-a făcut roșu aprins.
"Îmi pare rău", a spus ea.
El s-a liniștit.
"Dar te-ai gândit vreodată că, chiar dacă l-am găsi, poate nici nu vrea să ne vadă? La urma urmei, el a plecat. Și nu a încercat niciodată să ia legătura cu noi. "
"Poate pentru că mama nu l-a lăsat."
"Sau poate pentru că pur și simplu nu ne place."
Încruntarea lui Sam s-a adâncit în timp ce degetele lui frământau din nou podeaua. "L-am căutat pe Facebook."
Ochii lui Caitlin s-au deschis larg, surprinși.
"L-ai găsit ?"
"Nu sunt sigur. Erau 4 persoane cu numele lui. 2 dintre ei aveau profil privat și nu aveau poză. Le-am trimis amândurora un mesaj."
"Și?"
Sam clătină din cap.
"Nu am primit niciun răspuns."
"Tata nu ar fi pe Facebook."
"Nu știi asta," a răspuns el, din nou defensiv.
Caitlin a oftat și s-a apropiat de patul ei și s-a întins. S-a uitat în sus la tavanul îngălbenit, cu vopseaua care se cojea, și s-a întrebat cum au ajuns la acest punct. Au fost orașe unde au fost fericiți, chiar momente când mama lor părea aproape fericită. Ca atunci când se întâlnea cu tipul ăla. Destul de fericită, cel puțin, să o lase pe Caitlin în pace.
Au fost orașe, cum ar fi ultimul, unde ea și Sam și-au făcut câțiva prieteni buni, unde păreau că ar putea rămâne, cel puțin destul de mult timp pentru a absolvi într-un singur loc. Și apoi totul părea să se schimbe așa de repede. Împachetând din nou. Spunând la revedere. Era oare prea mult să ceară o copilărie normală?
"Am putea să ne mutăm înapoi la Oakville," a spus Sam dintr-o dată, întrerupându-i gândurile. Ultimul lor oraș. Era straniu cum el știa întotdeauna exact ce gândea ea. "Aș putea sta cu prietenii."
Oboseala zilei o ajungea din urmă. Era pur și simplu prea mult. Nu gândea clar, și în frustrare ei, ce auzea era că Sam se pregătea și el să o abandoneze, că lui nu prea-i mai păsa de ea.
"Atunci du-te!", s-a răstit brusc, fără să vrea. Era ca și cum altcineva ar fi spus-o. A auzit asprimea în propria voce, și imediat a regretat-o.
De ce trebuia ea să spună lucruri de genul ăsta? De ce nu putea să se controleze?
Dacă ar fi fost într-o dispoziție mai bună, dacă ar fi fost mai calmă și nu ar fi avut atât de multe lucruri în brațe dintr-o dată, nu ar fi spus-o. Sau ar fi fost mai drăguță. Ar fi spus ceva de genul, Știu că ce vrei să spui este că nu vei părăsi acest loc, indiferent cât de rău a ajuns, pentru că nu m-ai lăsa singură să fac față la toate astea. Și te iubesc pentru asta. Și nici eu nu te-aș abandona. In acestă copilărie anormală a noastră, cel puțin ne avem unul pe altul. În schimb, starea ei de spirit scosese la iveală ce era mai rău în ea. În schimb, ea a acționat egoist, și s-a răstit.
S-a ridicat și a putut vedea durerea gravată pe fața lui. Vroia să-și retragă cuvintele, să spună că-i pare rău, dar era prea copleșită. Cumva, ea nu putea să se facă să deschidă gura.
În tăcerea care apăruse, Sam s-a ridicat încet de pe scaunul de birou și a ieșit din cameră, închizând ușor ușa în urma lui.
Idioată, s-a gândit ea. Ești așa o idioată. De ce trebuie să-l tratezi la fel cum te tratează mama pe tine?
S-a întins din nou, cu ochii în tavan. Ea
