nu mai avem de-a face cu prea multe d-astea, mârâi Alford. Poate când dăm corpul jos o să fie mai puțină atracție pentru ei. Totuși, pe termen scurt, presupun că există un avantaj. Hotelurile și pensiunile au ceva mai mulți clienți. Restaurantele la fel – reporterii trebuie să mănânce. Dar pe termen lung? E de rău dacă turiștii se tem să vină în Reedsport.
— Ați făcut o treabă bună ținându-i la distanță de locul faptei, spuse Riley.
— Presupun că am rezolvat măcar atât, spuse Alford. Haideți să încheiem odată cu asta.
Alford le conduse pe Riley și Lucy și mai aproape de corp. Hamul era legat de o frânghie groasă care trecea printr-un scripete de inox atașat de traversa înaltă. Restul frânghiei cobora drept la pământ.
Riley putea să-i vadă chipul femeii acum. Din nou, asemănarea ei cu Marie o traversă ca un șoc electric – aceeași durere tăcută și același chin pe care chipul prietenei ei le afișase după ce se spânzurase. Ochii bulbucați și lanțul pus căluș în gură făceau ca imaginea să fie cu atât mai deranjantă.
Riley se uită la noul ei partener să vadă cum reacționează. Cumva spre surprinderea ei, văzu că Lucy lua deja notițe.
— E primul ta scenă a unei crime? o întrebă Riley.
Lucy înclină pur și simplu din cap în timp ce scria și observa. Riley consideră că reacționa extrem de bine la vederea cadavrului. Mulți începători ar fi vomitat în boscheți până acum.
La polul opus, Alford părea categoric să se simtă rău. Chiar și după atâtea ore, nu se obișnuise cu priveliștea. Pentru binele lui, Riley speră să nu fie nevoit să se obișnuiască niciodată.
— Nu prea miroase încă, spuse Alford.
— Nu încă, spuse Riley. Se află încă la stadiul de autoliză, în mare parte doar celulele interne care se dezintegrează. Nu e suficient de cald pentru a grăbi procesul de putrefacție. Corpul nu a început încă să se altereze din interior. Atunci mirosul va deveni cu adevărat urât.
Alford părea din ce în ce mai palid auzind acest fel de a vorbi.
— Dar rigor mortis? întrebă Lucy.
— Este în rigor complet, sunt sigură, spuse Riley. Va fi probabil pentru încă doisprezece ore.
Lucy tot nu părea deloc tulburată. Doar continua să însemneze mai multe notițe.
— Ați depistat cum a prins-o criminalul acolo sus? îl întrebă Lucy pe Alford.
— Avem o idee destul de clară, spuse Alford. S-a cățărat și a pus pe poziții scripetele. Apoi a tras corpul până sus. Se vede cum e fixat.
Alford indică un mănunchi de greutăți din fier care se aflau lângă linii. Frânghia era legată prin găurile din greutăți, înnodată cu grijă pentru a nu se desface. Greutățile erau genul care ar fi putut fi găsite în aparatele de fitness din sălile de sport.
Lucy se aplecă și examină greutățile mai de-aproape.
— E aproape suficientă greutate aici pentru a contrabalansa complet corpul, spuse Lucy. Ciudat că a târât după el toate greutățile astea. Te-ai gândi că ar fi legat pur și simplu frânghia direct de stâlp.
— Ce îți spune asta? întrebă Riley.
Lucy se gândi o clipă.
— E mic și nu prea puternic, spuse Lucy. Scripetele nu i-a dat suficientă pârghie de unul singur. A avut nevoie de greutăți ca să-l ajute.
— Foarte bine, spuse Riley. Apoi indică spre partea opusă liniilor de tren. Pe o întindere scurtă, o urmă parțială de cauciuc vira brusc de pe trotuar pe pământ. Și se poate vedea că și-a tras vehiculul foarte aproape. A fost nevoit. Nu ar fi putut să târască trupul prea departe de unul singur.
Riley examină solul din jurul stâlpului electric și găsi scobituri ascuțite în pământ.
— Se pare că a folosit o scară, spuse ea.
— Mda, și am găsit scara, spuse Alford. Haideți, o să vă arăt.
Alford le conduse pe Riley și Lucy peste liniile de tren într-un depozit uzat de vreme construit din oțel ondulat. Un lacăt spart atârna de zăvorul ușii.
— Se poate vedea cum a intrat aici, spuse Alford. A fost destul de ușor. Un patent ar fi rezolvat treaba. Depozitul ăsta nu e folosit pentru mare lucru, doar depozitare pe termen lung, așa că nu e prea securizat.
Alford deschise ușa și aprinse luminile fluorescente din tavan. Locul era, într-adevăr, aproape gol, cu excepția câtorva lăzi de transport năvălite de pânze de păianjen. Alford indică o scară înaltă sprijinită de peretele de lângă ușă.
— Asta e scara, spuse el. Am găsit pământ proaspăt pe picioarele ei. E probabil de aici și criminalul știa de ea. A intrat prin efracție, a târât-o afară și s-a urcat pe ea ca să fixeze scripetele. Odată ce a ridicat corpul unde își dorea, a târât scara înapoi. Pe urmă a plecat.
— Poate că a luat și scripetele tot din depozit, sugeră Lucy.
— Intrarea în depozit e luminată noaptea, spuse Alford. Deci este îndrăzneț și pun pariu că e destul de rapid, chiar dacă nu e prea puternic.
În acel moment se auzi o trosnitură zgomotoasă, ascuțită, de afară.
— Ce naiba? zbieră Alford.
Riley înțelese imediat că fusese un foc de armă.
Capitolul 9
Alford își scoase arma și se repezi afară din depozit. Riley și Lucy îl urmară cu mâinile pe arme. Afară, ceva plana în cercuri deasupra stâlpului de care atârna cadavrul. Scotea un bâzâit constant.
Tânărul ofițer Boyden avea arma scoasă. Tocmai trăsese în mica dronă care încercuia corpul și era gata să mai tragă o dată.
— Boyden, lasă naibii arma aia jos! strigă Alford. Își puse propria armă în toc.
Boyden se întoarse surprins spre Alford. Chiar când își cobora arma, drona se ridică mai sus și se îndepărtă.
— Ce naiba ai crezut că faci trăgând așa cu arma? mârâi el la Boyden.
— Protejam locul faptei, spuse Boyden. E probabil vreun blogger care face poze.
— Probabil, spuse Alford. Și nici mie nu-mi place câtuși de puțin. Dar e ilegal să tragi în chestiile alea. În plus, e o zonă populată. Ar trebui să știi mai bine de atât.
Boyden plecă capul rușinat.
— Îmi pare rău, domnule, spuse el.
Alford se întoarse spre Riley.
