în Fredericksburg? Așa crezuse înainte, dar acum avea dubii.
Totuși, nu avea ce să facă pentru a schimba lucrurile. Se angajase în noul caz și trebuia să plece. Cum mergea spre mașină, aruncă o privire în pădurea deasă și întunecată, uitându-se după orice urmă de Peterson.
Dar nu era nimeni.
Capitolul 6
Riley aruncă o privire la ceasul din bord în timp ce îi conducea pe copii într-o parte înstărită a Fredericksburg-ului și se cutremură văzând cât de puțin timp mai avea. Cuvintele lui Meredith îi reveniră fulgerător în minte.
Dacă întârzii, ai încurcat-o.
Poate – doar poate – avea să ajungă la aerodrom la timp. Nu plănuise decât să treacă pe acasă și să ia o geantă, iar acum lucrurile deveneau mult mai complicate. Se întrebă dacă ar trebui să-l sune pe Meredith ș să-l avertizeze că niște probleme de familie ar putea să o rețină. Nu, decise ea; șeful ei fusese deja destul de reticent. Nu se aștepta să îi acorde circumstanțe atenuante.
Din fericire, adresa lui Brian era pe drumul spre casa lui Ryan. Când Riley trase în fața unei grădini imense și opri mașina, spuse:
— Ar trebui să intru și să le spun părinților tăi ce s-a întâmplat.
— Nu sunt acasă, spuse Brian ridicând din umeri. Tata e plecat de tot și mama nu prea dă p-aici.
Ieși din mașină, se întoarse și spuse:
— Mulțumesc pentru că m-ați condus. În timp ce băiatul se îndrepta spre casă, Riley se întrebă ce fel de părinți își lasă copilul așa de unul singur. Nu știau în ce fel de necazuri poate intra un adolescent?
Dar poate că mama lui nu prea are de ales în privința asta, se gândi cu amărăciune Riley. Cine sunt eu să judec?
Imediat ce Brian intră în casă, Riley plecă. April nu spusese nimic tot drumul, și nu părea să fie dispusă să vorbească acum. Riley nu-și putea da seama dacă acea tăcere era bosumflare sau rușine. Își dădu seama că aparent erau multe lucruri pe care nu le știa despre propria ei fiică.
Riley era supărată și pe ea și pe April. Numai ieri păreau să se înțeleagă mai bine. Crezuse că April începea să înțeleagă presiunea de pe un agent FBI. Dar apoi Riley insistase ca April să meargă la tatăl ei acasă noaptea trecută, iar azi April se răzvrătea pentru că fusese obligată să facă asta.
Riley își reaminti că ar fi trebuit să fie mult mai înțelegătoare. Întotdeauna fusese un pic rebelă ea însăși. Și Riley știa ce însemna să pierzi o mamă și să ai un tată distant. Era de așteptat ca April să se teamă că același lucru i se va întâmpla și ei.
E îngrozită pentru siguranța mea, realiză Riley. În ultimele luni, April își văzuse mama îndurând atât răni fizice cât și emoționale. După sperietura cu intrusul de seara trecută, April era cu siguranță foarte îngrijorată. Riley își reaminti că trebuia să dea mai multă atenție la ceea ce ar putea simți fiica ei. Oricine de orice vârstă ar putea avea dificultăți în a face față complicațiilor din viața lui Riley.
Riley trase în fața casei pe care o împărțise cândva cu Ryan. Era o casă mare și frumoasă cu un cerdac la ușa laterală, sau porte-cochère{1}cum o numea Ryan. Acum, Riley alegea să parcheze pe stradă în loc să intre pe alee până sub adăpost.
Nu se simțise niciodată acasă aici. Cumva, traiul într-un cartier de suburbie respectabil nu i se potrivise niciodată. Căsătoria ei, casa, cartierul, toate reprezentaseră atât de multe așteptări la care nu fusese niciodată capabilă să se ridice.
De-a lungul anilor, Riley realizase că se pricepea mai bine la munca ei decât s-ar fi priceput vreodată la o viață normală. În cele din urmă părăsise căsătoria, casa și cartierul, și asta o făcu cu atât mai determinată să se ridice la nivelul așteptărilor de a fi mama unei fiice adolescente.
În timp ce April începu să deschidă ușa de la mașină, Riley spuse:
— Stai.
April se întoarse și se uită la ea expectativ.
Fără să se oprească măcar să se gândească, Riley spuse:
— M-am prins. Am înțeles.
April o privi fix cu o expresie șocată. Pentru o clipă, păru gata să plângă. Riley se simți aproape la fel de surprinsă ca fiica ei. Nu prea știa ce-i venise. Știa doar că acum nu era momentul pentru lecții de morală, chiar dacă ar fi avut timp să emită una, ceea ce nu avea. De asemenea, simți instinctiv că spusese exact ce trebuia.
Riley și April ieșiră din mașină și merseră împreună spre casă. Nu știa dacă să spere ca Ryan să fie acasă sau nu. Nu voia să se certe cu el și se hotărâse deja să nu-i povestească despre incidentul cu marijuana. Știa că ar fi trebuit, dar pur și simplu nu avea timp să facă față reacțiilor sale. Totuși, trebuia să-i explice că avea să fie plecată pentru câteva zile.
Gabriela, femeia guatemaleză robustă, de vârstă mijlocie, care lucrase ca menajera familiei timp de ani de zile, le întâmpină pe Riley și pe April la ușă. Ochii Gabrielei erau bulbucați de griji.
— Hija{2}, unde ai fost? întrebă ea cu accentul ei pronunțat.
— Îmi pare rău, Gabriela, spuse April sfioasă.
Gabriela se uită mai bine la chipul lui April. Riley văzu după expresia feței sale că depistase faptul că April fumase iarbă.
— Tonta! spuse Gabriela aspru.
— Lo siento mucho, spuse April, părând să regrete sincer.
— Vente conmigo, spuse Gabriela. Luând-o pe April înăuntru, Gabriela se întoarse și îi aruncă lui Riley o privire amară, dezaprobatoare.
Riley se făcu mică sub acea privire. Gabriela era unul din puținii oameni pe lume care o intimidau cu adevărat. Femeia se purta minunat cu April, și în acel moment părea să facă o treabă mai bună în educarea ei decât Riley.
Riley strigă după Gabriela:
— Ryan e aici?
Îndepărtându-se, Gabriela răspunse:
— Sí. Apoi strigă în casă: Señor Paige, fata dumneavoastră s-a întors.
Ryan apăru în hol, îmbrăcat și aranjat de plecare. Păru surprins să o vadă pe Riley.
— Ce cauți aici? întrebă el. Unde a fost April?
— A fost la mine acasă.
— Ce? După tot ce s-a întâmplat azi noapte, ai luat-o acasă?
Maxilarul
