ajung agenții noștri acolo.
Alford nu părea încântat.
— Agent Paige, va fi o sarcină dificilă. E chiar lângă liniile de tren și poate fi văzută de pe râu. Și orașul chiar nu are nevoie de o asemenea publicitate. E mare presiune pe mine să o dau jos.
— Lăsați-o acolo, spuse Riley. Știu că nu e ușor, dar e important. Nu va dura mult. Vă vom trimite agenți acolo în după-amiaza asta.
Alford încuviință din cap în tăcere.
— Mai aveți și alte poze cu ultima victimă? întrebă Riley. Vreun prim-plan?
— Sigur, vi le arăt imediat.
Riley se trezi uitându-se la o serie de fotografii detaliate ale cadavrului. Polițiștii locali făcuseră o treabă bună. Fotografiile arătau cât de strâns și elaborat erau înfășurate lanțurile în jurul cadavrului.
În cele din urmă apăru un prim-plan cu fața victimei.
Riley simți că inima îi sare în gât. Ochii victimei erau bulbucați și avea un lanț drept căluș în gură. Dar nu asta o șocă pe Riley.
Femeia semăna mult cu Marie. Era mai în vârstă și mai corpolentă, dar chiar și așa, Marie ar fi putut să arate așa dacă ar mai fi trăit vreo zece ani. Imaginea o izbi pe Riley ca o lovitură emoțională în stomac. Era ca și cum Marie striga după ea, cerându-i să-l prindă pe acest criminal.
Știa că trebuia să preia cazul.
Capitolul 4
Peterson rula cu mașina, nu prea repede, nu prea încet, simțindu-se bine să aibă în sfârșit fata înapoi în câmpul vizual. În sfârșit, o găsise. Iat-o, fiica lui Riley, singură, în drum spre liceu, neavând nici cea mai mică idee că o urmărea. Că avea să îi pună capăt vieții.
În timp ce o privea, fata se opri deodată în drum și se întoarse, ca și cum ar fi suspectat că era privită. Rămase pe loc, parcă indecisă. Câțiva studenți trecură pe lângă ea și se strecurară în clădire.
Avansă ușor mașina, așteptând să vadă ce va face mai departe.
Nu că fata ar fi contat prea mult pentru el. Mama ei era adevărata țintă a răzbunării sale. Mama ei îi stricase grav planurile, și trebuia să plătească. O făcuse deja, într-un fel – până la urmă, o împinsese pe Marie Sayles la suicid. Dar acum trebuia să-i ia fata care conta cel mai mult pentru ea.
Fata, spre încântarea lui, începu să schimbe direcția și să se depărteze de școală. Din câte se părea, decisese să nu se ducă la ore azi. Inima îi bătea puternic – voia să profite de ocazie. Dar nu putea. Nu încă. Trebuia să-și spună să fie răbdător. Mai erau alți oameni în apropiere.
Peterson înaintă și dădu roată unui cvartal, forțându-se să aibă răbdare. Își suprimă un zâmbet la bucuria care avea să vină. Cu ce avea de gând pentru fiica ei, Riley avea să sufere în feluri pe care nu le-ar fi crezut posibile. Deși era încă uscățivă și ciudată, fata semăna mult cu mama ei. Asta avea să facă lucrurile extra satisfăcătoare.
Cum se învârtea în jur, văzu că fata mergea iute de-a lungul străzii. Trase lângă bordură și o privi câteva minute, până ce-și dădu seama că o lua pe o stradă care ieșea din oraș. Dacă avea să meargă pe jos singură până acasă, atunci acesta ar putea fi momentul perfect să o înhațe.
Inima îi bătea tare, vrând să savureze perspectiva încântătoare. Peterson încercui un alt cvartal cu mașina.
Oamenii trebuiau să învețe să amâne anumite plăceri. Peterson știa să aștepte până la exact momentul potrivit. O recompensă amânată făcea totul mai plăcut. Învățase asta din ani de o delicioasă cruzime prelungită.
Sunt atât de multe lucruri de care să te bucuri, se gândi el mulțumit.
Când reveni și o văzu din nou, Peterson râse zgomotos. Făcea autostopul! Dumnezeu îi zâmbea de sus în această zi. Să-i ia viața era în mod clar menit să se întâmple.
Trase mașina lângă ea și îi oferi cel mai plăcut zâmbet al lui.
— Te duc undeva?
Fata îi zâmbi larg.
— Mersi. Ar fi super.
— Încotro te duci? întrebă el.
— Locuiesc puțin în afara orașului.
Fata îi comunică adresa.
El spuse:
— E chiar în drumul meu. Urcă.
Fata se așeză pe scaunul din față. Cu o satisfacție crescândă, observă că avea până și ochii verde-căprui ai mamei sale.
Peterson apăsă butoanele pentru a încuia ușile și geamurile. Peste huruitul încet al aerului condiționat, fata nici nu observă.
*
April simți un val plăcut de adrenalină în timp ce își punea centura de siguranță. Nu mai făcuse niciodată autostopul. Mama ei ar face o criză dacă ar afla.
Desigur, așa îi trebuia mamei, se gândi April. Fusese de-a dreptul nasol să o forțeze să stea la tata aseară – și asta doar din cauza unor idei nebune ale ei cum că Peterson ar fi fost în casa lor. Nu era adevărat, și April o știa. Cei doi agenți care o conduseseră acasă la tata așa spuseseră. Din ce își spuseseră unul altuia, părea că toată agenția era de părere că mama era puțin dusă cu pluta.
Bărbatul zise:
— Și ce te aduce în Fredericksburg?
April se întoarse și se uită la el. Avea o înfățișare plăcută, cu un maxilar mare, păr mițos și o barbă țepoasă. Zâmbea.
— Școala, spuse April.
— Un curs de vară? întrebă bărbatul.
— Mda, spuse April. În mod sigur nu avea să-i spună că se hotărâse să chiulească. Nu că ar fi arătat ca genul de tip care nu ar fi înțeles. Părea destul de cool. Poate chiar i-ar fi plăcut să o ajute să sfideze autoritatea parentală. Totuși, era mai bine să nu se riște.
Zâmbetul bărbatului deveni puțin malițios.
— Și ce zice mama ta despre autostop? întrebă el.
April se aprinse de rușine.
— O, e de acord cu asta, spuse ea.
Bărbatul chicoti. Nu era un sunet prea plăcut. Și ceva îi trecu prin minte lui April. Întrebase ce credea mama ei, nu ce cred părinții ei. Ce îl făcuse să o spună așa?
Traficul
