întors privirea către prietenii. Juan părea să fie în șoc, scotea niște mormăieli de durere și se mișca puțin. Alex... Alex nu se mișca deloc. Chipul lui, tot mereu vesel și plin de viață, era palid în totalitate. Nu schița niciun gest, iar sângele îi curgea din abundență de la ceafă. L-am strigat cu disperare de mai multe ori. I-am atins fața, era foarte rigidă; l-am cuprins cu mâinile și l-am scuturat ușor strigându-l, implorându-l. Alex era mort, mort. Acel cuvânt răsuna încontinuu în capul meu ca un ecou. Mort.
Înmărmurit, copleșit de situație încercam să reacționez. În capul meu se auzea bum-bum-bumCURSIVA, probabil din cauza loviturii. Stai puțin! nu era în capul meu, era sunetul unor tobe într-o melodie repetitivă care se auzea de departe. Părea că cineva se comunică de la distanță.
- La naiba! mi–am zis.
M–am ridicat clătinându–mă. Mi–a venit o idee. Dacă ne-au atacat gherilele ar putea veni să ne ia ca prizonieri sau ca să ne ucidă. Trebuia să plec imediat. Prima mea reacție a fost să îl anunț pe Alex, dar când am întors capul și l–am văzut din nou, mi–am reamintit de moartea lui. Am stat câteva secunde nemișcat până am reușit să îmi revin. M–am apropiat de Juan, care era la locul lui și se agitase de câteva ori ca și când dormea și avea un coșmar.
- Juan, i-am zis, trebuie să plecăm de aici.
- Și Alex? a murmurat fără să deschidă ochii.
- Alex... Alex e mort Juan, i–am răspuns încercând să nu îmi pierd cumpătul. Mișcă–te, Alex este mort și așa o să ajungem și noi dacă nu plecăm de aici. Este mort.
Poticnindu–mă, am căutat rucsacul în mijlocul haosului până când l–am găsit. L–am luat și m–am îndreptat spre partea din spate a avionului. Acolo, o parte ardea și era foarte cald. Tot avionul era plin de oameni împrăștiați în cele mai neobișnuite poziții: unii răniți, alții încercând să reacționeze, alții morți. Se auzeau țipete, gemete, șoapte din toate părțile. Am ajuns în partea bucătăriei și am băgat în rucsac tot ceea ce am găsit: cutii de suc, sandivișuri, cutii de lucruri care nu știam ce sunt și o furculiță. Când am umplut rucsacul m-am întors la Juan și am luat și rucsacul lui care era deasupra unei doamne. Aici am băgat câteva pături din avion. Atunci mi-am amintit de trusa medicală și m-am întors în bucătărie. Acolo era, pe jos, deschisă cu toate lucrurile împrăștiate. Am strâns cum am putut ce aveam în jurul meu și m–am dus după Juan.
- Hai Juan, trebuie să plecăm de aici!
- Nu pot, a șoptit, mă doare tot corpul.
- Haide, Juan, trebuie să te ridici sau or să ne omoare pe toți. O să las rucsacurile afară și o să vin după tine.
- Bine, bine, o să încerc, mi-a răspuns agitându-se puțin pe loc.
Am luat cele două rucsacuri și am ieșit din avion clătinându-mă puțin din cauza șocului provocat de lovitură. A trebuit să fac un efort foarte mare ca să nu mă opresc și
să-i ajut pe restul oamenilor, dar nu știam cât timp aveam la dispoziție și îmi doream să trăiesc. Să mai trăiesc o zi pentru a vedea încă un răsărit. Eram într-o parte a unei poienii. Se pare că pilotul a încercat să aterizeze aici profitând de lipsa copacilor, dar s-a deviat puțin lovind aripa stângă de copacii înalți. Din avion ieșea un nor mare de fum spre cer, care putea fi văzut la mulți kilometrii distanță. M-am cufundat puțin în hățiș și am rezemat rucsacurile de baza unui copac imens. Apoi m-am răsucit cu intenția de a mă întoarce la avion, dar în acel moment un grup de bărbați de culoare înarmați au pătruns în poiană din partea opusă a locului unde eram eu. M-am ghemuit repede, ascunzându-mă după un trunchi. Am simțit o durere care m-a înjunghiat în stomac. Gherilele, unele îmbrăcate cu haine de camuflaj și altele cu haine civile, au înconjurat avionul cu armele îndreptate spre ei și țipând fără oprire. Nu înțelegeam nimic din ceea ce ziceau, dar judecând după zona în care ne aflam trebuia să fie vorba de limba swahili sau cine știe ce.
– Nitoka! țipau încontinuu. Enyi!, nitoka!, maarusi!1
Curând au început să iasă din avion câțiva pasageri confuzi și nedumeriți. Au început să-i trântească la pământ. Ajungeau din ce în ce mai mulți rebeli. Unul dintre pasageri, un domn care stătuse în fața noastră, s-a speriat și s-a ridicat încercând să fugă. Gherilele l-au împușcat de mai multe ori cu mitralierele, acesta căzând mort de îndată. În timpul acestui moment de confuzie, Juan a ieșit din avion și a început să fugă în direcția opusă a celei la care era atentă toată lumea.
– Basi!2, Basi! au țipat unii rebeli când l-au văzut.
– Nifyetua!3 a țipat unul care părea să fie șeful când Juan mai avea puțin și ajungea la marginea poienii.
De îndată, doi dintre ei l-au împușcat în spate cu mitraliera. Unul din gloanțe a trecut pe lângă mine fluierând. Am plecat capul și am închis ochii cu stupida convingere că acest fapt mă putea salva de proiectile. A căzut în genunchi la numai câțiva metrii de mine și, înainte să cadă cu totul la pământ, m-a văzut în ascunziș și mi-a oferit ultimul lui zâmbet.
– Nitoka, maarusi! au continuat să țipe către avion.
Nu a trebuit să depun mult efort în a nu țipa deoarce eram complet mut și paralizat. Nu știu cât timp am stat așa, dar când am reușit să-mi revin, eram sigur că aveam o singură scăpare: trebuia să fug pentru a-mi salva viața. Am luat rucsacurile și m-am îndepărtat spre pădurea deasă cât de silențios am putut. De fapt, nu am fost atât de silențios deoarece mă rostogoleam neputând să-mi controlez corpul din cauza durerilor. Nu știam unde să merg, dar știam că viața mea depinde de cât de departe sunt de acei sălbatici.
Am mers timp de aproape două ore stimulat de groaza de a muri pe care o simțeam, până când picioarle mele nu au mai rezistat și am căzut la pământ. Rucsacurile păreau încărcate cu pietre. Genunchiul stâng mă durea enorm. Nu mi se vindecase bine de când m-am lovit jucând un meci de fotbal și încă mă mai deranja din când în când dacă îl forțam. Am deschis rucsacul și am scos o cutie de suc. Mai era încă rece și am baut-o dintr-o înghițitură. Transpiram abundent; nenumărate picături de transpirație se scurgeau pe bărbia mea, ca și cum tocmai plouase sau tocmai ieșisem din piscină. Simțeam că nu pot să respir și deschideam larg gura pentru a inhala mai mult aer. M-am înecat cu o înghițitură prea rapidă și am început să tușesc copios. Am crezut că o sa rămân fără aer. Când am reușit să mă liniștesc puțin, încă gâfâind, mi-am dat seama că lumina era mai slabă; se întuneca. Alex mort în accident, Juan împușcat; pierdusem într-un moment pe cei doi prieteni ai mei din cauza unui stupid război civil ce nu înțelegeam și nici nu mă interesa. De ce nu se omoară între ei? De ce pe noi? De ce pe prietenii mei Alex și Juan? Nenorociților! Dacă ar fi după mine ar muri toți. Din cauza lor, acum eram singur, în locul ăsta umed, opresiv, sufocant, fără prietenii mei . De ce eu, de ce ei? Moartea lui Juan, împușcat de sălbaticii aceia, îmi trecea iar și iar prin minte ca și cum ar fi fost un film. Ultima sclipire de lumină din ochii lui în timp ce mă privea pentru ultima oară... Am încercat să nu mă mai gândesc la ea, să ascund amintirea într-un colțișor al minții mele, dar era imposibil. Acum câteva ore eram împreună, râzând în timp ce ne aminteam întâmplări
