Am mâncat pe loc batoanele de ciocolată topite de căldură, curățând cu limba ambalajul până când nu mai rămăsese nimic. Aveau un gust nemaipomenit. Am băut și puțina apă care mai era în sticlă. Atunci mi-am dat seama că trebuia să mă opresc pentru un moment și să mă gândesc la ce trebuia să fac în continuare. Câteva întrebări mi-au invadat mintea: știau rebelii că eu sunt viu?, unde ar trebui să merg acum?
Nu aveam răspuns la prima întrebare. Poate reușiseră să convingă vreun pasager să spună că m-a văzut, poate au căutat prin împrejurimi și au găsit urmele mele sau cutia pe care o aruncaserăm după ce o băusem (o mare greșeală din partea mea, mai ales că atunci mă chinuiam să fug), poate erau peste tot și m-ar fi putut găsi oricum, sau poate nu știau nimic. Orice s-ar fi întâmplat, din acel moment trebuia să am mai multă grijă și să las cât mai puține urme posibil pe unde treceam.
În legătură cu întrebarea despre unde ar trebui să merg; Mi se părea că din avion, în timp ce aterizam, văzusem la orizont un sat, într-o poiană. Nu știam dacă era baza rebelilor sau altceva, dar era foarte probabil să fi fost baza lor pentru că era foarte aproape de locul unde se produsese atacul. Noi zburam din sudul Africii spre nord, așa că m-am gândit că dacă aș fi mers mereu spre nord aș ajunge la marginea pădurii, în altă țară, și ar fi fost mai ușor să găsesc un ajutor. Cât de dor îmi era de prietenii mei în aceste momente! Acum m-ar fi ajutat mult entuziasmul, optimismul și veselia fără margini a lui Alex și capacitatea de a analiza cu obiectivitate tot, seninătatea și curajul de a face față situației ale lui Juan. Cât de mult aveam nevoie de ei pentru a prinde curaj de a înfrunta acestă provocare pe care nu am putut să o evit! Alături de ei ar fi fost mai ușor, s-ar fi transformat totul într-o aventură pe care puteam să o povestim la întoarcere; dar erau morți, uciși, eliminați fără milă la fel ca niște muște, anihilați în cel mai frumos moment al vieții...și eu trebuia neapărat să supraviețuiesc. Nenorociților, ticălo...! Linișteștete, Javier, linișteștete; trebuia să fiu calm, era singura mea opțiune dacă vroiam ca totul să fie bine. Deci, din câte știu soarele răsare din est și apune în vest, așa că parcă răsărise de acolo...trebuia să merg în direcția aia. Dacă reușeam să ajung undeva cu acea tactică de orientare nu se putea considera o abilitate, ci un miracol. Oricum, ca să fiu mai sigur, m-am urcat cu grijă într-un copac din cel mai înalt văzut.
A fost ușor pentru că avea multe crengi pe care le-am folosit ca și scări, chiar dacă cu cât urcam mai sus, erau mai mici și mai flexibile, așa că am avut multă grijă și am încercat să calc exact la baza crengilor, partea cea mai groasă și mai rezistentă. Eram mai sus decât majoritatea copacilor și când am ajuns în vârf peisajul era minunat. O mare de verde se întindea peste tot ca un covor, urcând și coborând, după conturul solului, imitând valurile de apă, o vastă extindere de viață. Numai câțiva copaci mult mai înalți decât ceilalți ieșeau în evidență din imensitatea acelui acoperiș format de frunzișul infinitei coroane a pădurii. Vedeam numai coroane de copaci peste tot, făfă sfârșit. Nici măcar cu binoclul nu se vedea nimic în împrejurimi. Adevărul este că acest lucru nu mă ajuta deloc în căutarea direcției. Am coborât din copac și am ascuns rucsacul lui Juan cu tot ce avea înăuntru, îngropându-l sub un trunchi de copac căzut. Pe ultima sută de metrii, m-am hotărît să păstrez girafa care era pentru Elena. Dacă o puteam revedea, trebuia să-i dau un cadou. Am privit pentru ultima oară în jur ca să fiu sigur că nu am lăsat urme și, când am fost cât de cât convins că nu, am început să merg fără multă speranță. Câtă nevoie aveam de prietenii mei!
În timpul mersului, m-am întâlnit cu păsări colorate cu pieptul roșu strident și restul corpului verde6. Zburau cu o agilitate incredibilă printre crengi, într-un stol de doisprezece sau cincisprezece păsări. Când am făcut puțin zgomot, au dispărut imediat. Doar acele frumoase animale m-au făcut să uit pentru un moment de acea senzație zdrobitoare de singurătate cu care mă pedepsea aspra pădurea, o lume apăsătoare, ostilă, nemiloasă, într-o continuă penumbră în care epuizarea, depresia sau sufocarea nu erau decât simple tovarășe de călătorie.
Drumul era greu. Trebuia să fac ocoluri mereu sau să sar peste obstacole. Câteodată vedeam poienițe, dar le ocoleam pentru că îmi era frică să nu fiu văzut. Transpiram încontinuu și îmi era tare sete, dar nu vroiam să beau încă o cutie de suc pentru că mai aveam numai trei. Cred că erau în jur de 25 de grade și o umiditate extrem de ridicată, provocând accentuarea senzației de epuizare și căldură. Mi-am dat jos tricoul pentru un scurt timp, dar m-au înțepat atât de mulți țânțari încât a trebuit să mă îmbrac din nou. Câteodată, tufișurile erau foarte dese și trebuia să îmi fac drum cu un băț pe care îl găsisem și care ținea locul unei macete. În acele situații, practic nu avansam, deoarece cu ajutorul bățului reușeam doar să dau la o parte ramurile din drumul meu, nu să le tai. În plus, aveam partea de jos a picioarelor și brațele, acolo unde hainele nu ajungeau, pline de răni din cauza plantelor. Până și fața mă ustura în unele locuri, semn că și acolo mă tăiasem.
Câteodată solul era plin de crengi sau trunchiuri căzute, altădată era moale, acoperit de frunze căzute, și trebuia să am grijă când pășeam ca să nu îmi sucesc glezna în vreo groapă sau alunecând, pentru că acest lucru ar fi fost letal. În unele zone, coroanele copacilor se împreunau în așa fel încât lumina nu reușea să pătrundă printe ele, formând zone de clarobscururi înfricoșătoare; sau formau etaje de lumini de diferite nuanțe potrivit înălțimii. Prin acele zone trecem cu frică pentru că aveam impresia că sunt atacat întruna de fantome, care de fapt erau crengile mai înalte a copacilor mișcându-se din cauza probabilului vânt prezent în acoperișul verde al pădurii și care producea un constant urlet înspăimântător. Câteodată, pădurea era atât de deasă încât trebuia să fac un ocol pentru a putea avansa. Niciodată nu mi-am imaginat atâtea tipuri de plante împreună. Eu nu înțelegeam plăcerea savanților de a se plimba prin pădure; dimpotrivă, deabia așteptam să ies din acel loc. În plus, cum în general făceam mult zgomot, aveam inima cât un purice știind că, dacă cineva mă urmărește, i-ar fi fost foarte ușor să mă găsească.
La fel ca pe timpul nopții, auzeam un sunet constant din toate direcțiile. Nu era același sunet, dar se auzea și zumzăitul insectelor, cântece ciudate de păsări în coroana copacilor și câteva urlete care presupuneam că sunt ale maimuțelor sau ceva de genul. Dar măcar nu se auzeau răgetele neliniștitoare care probabil erau ale unui vânător nocturn; cel puțin așa speram eu. Nu puteam să văd multe animale, dar puteam să le simt prezența.
M-am uitat la ceas. Era zece dimineața. Mergeam de o oră și nu mai puteam. Genunchiul începuse să trimită semnale de înștiințare. Îl simțeam puțin umflat. Avusesem probleme de mai multe ori cu ligamentele pe care a trebuit să le pun la locul lor cu mâna masând ușor dar cu forță. M-am așezat pe jos pentru a mă odihni puțin, rezemat de trunchiul unui copac foarte înalt și mi-am frecționat genunchiul cu mâna. Căldura mi-a oferit puțină ușurare. Eram într-o zonă cât de cât mai luminoasă. După ceva timp de stat jos, am văzut pe creanga unui copac din fața mea o pasăre asemănătoare cu un papagal. Avea penajul albăstrui mat și o unică nuanță de culoare: roșul cozii. Avea o aureolă albă în jurul ochilor, ciocul nergru și scotea sunete aproape umane7. Rotea capul aproape în toate diurecțiile fără să miște restul corpului, amintindu-mi de fata exorcistului. S-a apropiat legănându-se pe fructul unui copac și a început să-l ciugulească. Fructul avea cularea roșu-portocalie, era de mărimea unei mâini și avea o formă asemănătoare cu cea a dovleacului.
- Sunt sigur că tu ști unde ești, mi-am zis, sunt sigur că așa este.
