conformism, abandon, renunțarea la viață. Accidentul aerian cu moartea lui Alex, ciuruirea lui Juan, extazul situației cu șarpele și decepția ulterioară, oboseala, somnul... prea multe lucruri în douăzeci și patru de ore, prea multe sentimente intense. De ce a trebuit să fie atât de prost Juan și să încerce să fugă? De ce m-a lăsat singur? Măcar eram împreună și totul ar fi fost altfel; dar nu, a trebuit să încerce să fugă așa... așa de.... Vroiam să mă întorc acasă, să închid ochii și deschizându-i să mă aflu în patul meu; să fi fost totul un coșmar mai real decât de obicei, un vis urât ca oricare altul, o anecdotă pe care aș povesti-o într-o după-amiază la întâlnirea cu iubita și cu pritenii mei. Am început să plâng dar aproape că nici nu cădeau lacrimi din ochii mei.
Pierdut, descurajat, dezamăgit și slăbit de oboseală și somn. Nu știam ce să fac. Până la urmă, dintr-un simplu proces inconștient am îngropat cutia de suc pe care o aruncasem și m-am ridicat pentru a-mi continua drumul, acum cu un ritm mult mai liniștit, lăsându-mă purtat, aproape târându-mi piciorele. Am mers și m-am oprit în mod intermitent până s-a făcut ora opt seara. Opririle erau din ce în ce mai lungi, iar mersul din ce în ce mai scurt. Foloseam bățul cu care am prins șarpele pe post de cârjă pentru a mă sprijinii, reducând presiunea de pe genunchiul rănit, deși în acele momente nici nu mai simțeam picioarele. Mergeam fără niciun rost, nici măcar nu încercam să-mi plănuiesc direcția, până la urmă nici nu știam sigur cum și îmi era aproape indiferent. De ce a trebuit să-i conving să vină aici, de ce? Nu-mi răspundea nimeni niciodată, mereu îmi răspundeam eu însumi. Uite unde am sfârșit din cauza dorinței mele de a controla tot, de a decide tot. Juan, prostule, de ce te-ai apucat să fugi așa, împingându-te singur spre moarte? Era vina ta; eu nu am avut nimic de-a face. Vina ta. A ta.
Când nu am mai putut suporta, am mâncat una din conservele de gutui și am băut singura cutie de suc pe care o mai aveam, ascunzând toate resturile, inclusiv una din cele două pături pe care le aveam. Pentru ce îmi trebuiau două? Cu cât mai puțină greutate cu atât mai bine. În plus, îmi era foarte cald cu ele și când duceam rucsacul parcă îmi prăjeau spatele. Aveam tricoul mereu lipit de spate din cauza transpirației producându-mi o senzație incomodă. Începusem să simt și o senzație de amețeală, probabil datorată deshidratării cauzată de lipsa apei. Nu mă surprindea; se presupunea că sucurile ameliorau setea pentru un moment, dar nu hidratau prea mult. Efectul yoyo îi zicea un coleg de-al meu de la școală; din cauza zahărului zicea.
Se lăsa noaptea și nu aveam chef să mai dorm atât de incomod într-un copac așa că am căutat un loc puțin acoperit și cu pământul uscat; am fabricat o saltea din frunze și ramuri verzi, m-am ghemuit și m-am acoperit cât am putut cu mica pătură, am folosit rucsacul pe post de pernă și am adormit. Trecuse prima mea zi în pădure și deja eram saturat; mă dădusem bătut și îmi doream să ia sfârșit această situație în orice fel.
ZIUA 3
DESPRE CUM ÎNCEP AFECȚIUNILE MELE
Ceva mă ataca; simțeam cum mă înțepa pe tot corpul M-am ridicat dintr-o săritură și am început să țip. Mi-am privit mâinile și erau acoperite de furnici roși cu capul foarte mare. Aveam tot corpul acoperit de aceste furnici. Mă înțepau încontinuu, peste tot. Mi-am dat jos hainele, aproape că le-am jupuit de pe mine, și am început să mă scutur pe corp cu mâinile, să sar, să mă agit, să mă zvârcolesc ca și coada unei șopârle, țipând și gemând de durere. Unele îmi intrau în gură și trebuia să scuip mereu, pe aletele le simțeam în nas, în urechi, peste tot. Era ca și cum un stol întreg de albine s-ar fi hotărât să mă atace deodată. Puțin câte puțin am reușit să scap de furnici, dar mi-a luat în jur de zece minute până când mi-am dat seama că nu mai umbla niciuna pe corpul meu. Unde stătusem eu trecea un șir interminabil de furnici9. Aveam tot corpul plin de lovituri de la încercările de a scutura furnicile și eram plin de puncte și mai roșii din cauza înțepăturilor de la nenorocitele alea de furnici. Aveam o oribilă mâncărime pe tot corpul și nu știam de unde să încep să mă scarpin. Deși nu mai era niciuna pe mine, din când în când mi se părea că simt ceva mișcându-se și începeam din nou să mă agit.
Când am reușit să-mi domin cât de cât mânia și frustrarea, am apucat rucsacul și am scuturat toate furnicile de pe el, la fel și de pe pătură și de pe hainele pe care le împăștiasem pe jos. Mi-am pus doar papucii și restul le-am băgat în rucsac. Am luat niște pietre și ramuri și le-am aruncat către ordonatul șir de furnici în timp ce le înjuram. Am pierdut controlul pentru un moment, furia m-a invadat. Da, furnicile erau vinovate pentru tot; trebuia să le extermin pe toate. Din cauza lor am ajuns în situația asta stupidă și urmau să plătească pentru asta. Le-am călcat de nenumărate ori furios, frenetic, ca și posedat de o dorință de distrugere de neoprit. Unele mi se urcau pe picioare înțepându-mă din nou, dar nu mai simțeam nimic, durerea dispăruse pentru un moment. Un singuratic gând: să omor toate furnicile. Călcam, loveam tot ce era pe jos și striveam cu palmele pe cele care erau pe mine, zdrobindu-le pe picioare, pe mâini sau pe piept. Timp de câteva minute, ăsta era singurul meu război, singura mea lume: tropăituri, lovituri cu mâna, țipăte de furie, de frustrare acumulată în timp. Un Gulliver furios distrugând lumea Lilliputului. Apoi m-am îndepărtat câțiva pași, m-am prăbușit la pământ și am stat acolo abandonat de soartă, orb față de tot din jurul meu, ignorant cu orice altceva decât necunoscutul, golul interior. Până la urmă am reacționat. Pe timpul nopții, mi se păruse că auzeam murmurul unui curs de apă de aprope, așa că m-am dus să-l caut, gol, neatent, tremurând, cu mâncărimi pe tot corpul, cu cârja în mână și rucsacul pe umăr. În spatele meu o cantitate vastă de furnici strivite și multe altele agitându-se în jur în dansul lor tipic de o nebunie dezorganizată.
Într-adevăr, auzul nu mă înșelase. Un râu de vreo cinci metrii lățime își făcea drum prin pădurea din fața mea. Primul impuls a fost să mă descalț și să mă arunc în apă, dar mi-am amintit ceva despre lipitori și mai întâi am examinat apa de la mal cu mare grijă, prudența câștigând pentru un moment în fața disperării. Mă înfiora ideea că una s-ar fi putut lipi de corpul meu, agățată, bându-mi sângele. Când am atins apa cu mâna am observat că era atât de rece încât nu aș fi putut să o suport. Nu văzusem nimic, doar câțiva mici și frumoși pești colorați, unii mai colorați ca alții, care erau prea mici pentru a servi de mâncare și prea frumoși pentru a-i omorî. Aveau corpul lunguieț și turtit, coada împărțită în trei iar partea din mijloc asemănătoare cu penele păsărilor, ochii erau mari în proporție cu capul, erau de culoarea albastru curcubeu, dar când razele soarelui se reflectau pe corpul lor o varietate incredibilă de albastru și violet se amesteca printre solzi10. Am cătuat ceva asemănător pirahniei sau vreun crocodil dar nu am găsit nimic. Așa că m-am decis să fac o baie după ce am băut puțină apă.
Am intrat puțin în apă, inspecționând cu cârja duritatea solului, cu papucii în picioare, pentru că-mi era frică să nu mă înțep sau să mă muște vreo gânganie. La început am simțit fiori din cauza diferenței de temperatură din apă și de afară, dar m-am obișnuit repede. În jurul meu zburau câteva libelule foarte viu colorate, cu formele lor lunguiețe și zborul lor rapid și precis; erau și multe alte insecte zburătoare dar și altele alergând de colo colo pe suprafața apei ca și când ar fi fost un patinoar.
Când mi-a ajuns apa la genunchi m-am oprit și m-am udat cu mâinile pe tot corpul. Efectul răcoritor al apei pe infinitele înțepăutri ale furnicilor, pe nenumăratele zgârieturi și pe genunchiul inflamat mi-a produs o senzație de ușurare de nedescris. Faptul că am putut să stau o perioadă în apă, uitând de tot, bucurându-mă de fiecare secundă, m-a adus într-o
