știe ce fiară sălbatică și înfometată. Trebuia să mă decid, șerpi sau bărbați înarmați și furioși? Șerpii îmi păreau o opțiune mai bună, cel puțin încă nu îmi făcuseră nimic. Am căutat un copac mai ușor de cățărat pentru mine și greu pentru șerpi și cu un loc unde să pot dormi.
Atunci mi-am dat seama de cantitatea incredibilă de tipuri de copaci și plante. De la plantele cele mai mici, aproape minuscule, până la copacii de mai mult de cincizeci de metrii înălțime ai căror trunchiuri se înălțau mai presus de ceilalți copaci fără a se putea vede finalul; un amalgam de diferite tipuri de floră împrăștiată peste tot; vedeam și palmieri falnici cu zdrențuite frunze pictate și de câțiva metrii lungime, cu mănunchiuri compacte și dense de flori4. Vedeam un strat superior de copaci de vreo treizeci de metrii și câțiva copaci care erau puțin mai înalți, al doilea strat avea zece sau douăzeci de metrii înălțime cu formă alungită ca și chiparoșii din cimitire și al treilea strat avea de cinci până la opt metrii înălțime unde ajungea foarte puțină lumină. Erau și arbuști, puieți de diferite tipuri de copaci, deși puțini, și un strat de mușchi care acoperea aproape în întregime suprafața unor zone, precum și o grămadă de liane cățărate pe toate trunchiurile, care atârnau de crengi. Flori și fructe peste tot, mai ales în straturile superioare la care nu puteam să ajung. Se simțea prezența multor tipuri de animale; nu era ușor să le vezi, dar puteam să aud numeroase tipuri de triluri de păsări, țipăte de maimuțe, ramuri agitându-se deasupra mea, insecte zumzăind în jurul florilor și peste tot; chiar și vreun animal terestru ai cărui pași îi auzeam ca un zgomot din depăratre. Fluturii și restul insectelor foșnăiau peste tot. Dacă nu aș fi fost în situația în care mă aflam, m-aș fi bucurat de un loc atât de frumos, dar în acel moment, orice era un potențial obstacol pentru supraviețuire. Îmi era frică de orice.
După o scurtă căutare am găsit un copac care părea potrivit și m-am cățarat cu ambele rucsacuri în spate. Mi se păreau foarte grele, iar genunchiul meu îmi cerea odihnă. După ce m-am cățărat până unde am considerat că sunt în siguranță și eram sigur că dacă ar fi să cad nu aș muri sau nu m-aș răni grav, m-am așezat cum am putut între două crengi groase care erau una lângă cealaltă aproape paralele și m-am acoperit puțin cu una din micile pături din avion și pe cealaltă am folosit-o în loc de pernă. Pe cer am putut să întrezăresc o cantitate incredibilă de lilieci mari, maro închis care dădeau din aripi așa cum e tipic lor, aparent haotic și mișcându-se din impulsuri5. Nu știam cum să-i număr, dar cred că erau cu miile, oprindu-se mai ales în palmieri, mâncând fructele lor, credeam eu, sau poate vânau insectele care mâncau fructele.
Am dormit în jur de două ore, în intervale de câte cincisprezece sau douăzeci de minute. Sunetele mă hărțuiau din toate părțile, auzeam numai pași, voci, țipete, cârâieli, scârțâieli, zumzete, șoapte, un freamăt continuu care urca și cobora fără oprire. La un moment dat, mi s-a părut de câteva ori că aud chiar sunetul unui copil agonizând și sunete ale elefanților. Nu știam dacă, întradevăr, era ceea ce părea sau doar părea a fi. Din când în când, se auzea câte un răget neliniștitor, care mă făcea să-mi imaginez că vreo fiară sălbatică mă devora în timp ce dormeam. Erau momente în care neliniștea îmi tăia respirația, torturându-mi inima până aproape că îmi producea durere. Fiecare sunet, fiecare mișcare, fiecare lucru din jurul meu era un chin, o senzație de acută sufocare. În momentul în care reușeam să adorm puțin, orice, mă obliga să mă trezesc speriat. Câteodată, vedeam ochi care străluceau în noaptea înfricoșătoare și, pentru a-mi ridica moralul, îmi imaginam că e doar o bufniță sau ceva asemănător care trăia în acei lari, dar încercările de a fi optimist duaru puțin și, până la urmă, mereu vedeam feline cu intenții necruţătoare sau vreun șarpe în căutarea prăzii. Uneori mi se părea că aud împușcături în apropiere, explozii continue, dar dacă încercam să ascult cu atenție nu mai reușeam să aud nimic.
– Javier! am auzit cum mă striga Alex.
– Da, unde ești? am răspuns în timp ce m-am trezit speriat.
– Javier! am auzit iar.
M-am uitat peste tot, îngrijorat, atent, nerăbdător să-mi văd prietenul. Până când mi-am dat seama că Alex este mort și că eram singur și neajutorat în mijlocul pădurii. Acel fapt mă speria: să nu am pe nimeni care să mă ajute, cu cine să-mi împart durerea pe care o simțeam, disperarea. Nu trebuia să mă las cuprins de panică, trebuia să-mi elimin din minte sentimentele negative ca să pot supraviețui, dar nu reușeam. O senzație de singurătate sufocantă mă obliga să mă înec în propriile-mi temeri.
– Javier, Javier!
Toată noaptea chemarea lui a fost constantă, neliniștitoare, irezistibilă. Aș fi mers cu el dacă aș fi știut unde.
ZIUA 2
DESPRE CUM AM DESCOPERIT MINUNĂȚIILE PĂDURII
– Nu, nu-l omorâți! am țipat agitându-mă până am căzut din copac cu o bufnitură.
M-am scuturat în timp ce fugeam de propria-mi fantomă, ignorând durerea căzăturii. M-am uitat în toate părțile dezorientat și am rămas pentru un moment nemișcat, înghemuit, gemând ca un animal rănit. În timp ce îmi frecam spatele rănit, mi-am dat seama că avusesem un coșmar, un coșmar foarte real în care retrăiam moartea lui Juan, accidentul avionului, din nou corpul fără viață al lui Alex în brațele mele. Transpirația îmi cădea pe frunte, mâinile îmi tremurau. Am respirat adânc ceva timp și m-am decis să mă mișc; vroiam să mă îndepărtez cât mai mult posibil de avion, unde pierdusem parte din viața mea. Trecutul meu era teribil, viitorul fără speranță.
Mă durea tare spatele din cauza posturii, din cauza căzăturii sau din ambele motive și aveam frisoane. Am urcat lamentându-mă ca să iau rucsacurile și mi-am dat seama că lipsea rucsacul cu mâncare. Am tresărit de uimire și era să cad iar din copac. Nu puteam să fac nimic fără acel rucsac. Am căutat speriat printre crengi și, când am crezut că nu o să-l mai găsesc niciodată, l-am zărit pe jos cu toată mâncarea împrăștiată. Probabil l-am dat eu jos când am căzut sau în timp ce dormeam. Am coborât cu grijă celălalt rucsac și am adunat tot ce am găsit: trei cutii de suc, un sandviș cu mezeluri, câțiva biscuiți mușcați și plini de furnici , o cutie de punguțe de sare și acele două cutii care până la urmă erau de gutui. Restul dispăruse, probabil mâncat de animale. Așa mi-am dat seama că, de fapt, căzuse pe timpul nopții.
Am decis să fac un inventar de tot ce aveam ca să văd ce puteam folosi și să arunc restul. Nu avea rost să car cu mine ce nu îmi era util și trebuia să știu ce aveam de folos. În rucsacul meu, în afară de mâncare, aveam un briceag pe care i-l cumpărasem tatălui meu, figurile de lemn, o carte despre Africa Centrală, un pachet de șervețele, un binoclu de 8x30, o căciulă kaki de pânză și un tricou pe care scria “I love Namibia”. Din trusa medicală mai aveam o cutie de aspirine începută, o cutie întreagă de antidiareice, un pansament, trei leucoplaste și câteva pastile împotriva amețelilor. Și actele, bineînțeles. În rucsacul lui Juan erau actele lui și, în plus, cele trei pături și o pernă din avion, o carte mică cu fraze din limba swahili, ochelarii lui de soare, o șapcă, câteva batoane de ciocolată, un bidon de apă de un litru aproape gol, o furculiță, o figură mare de lemn a unui elefant și câteva mai mici, un pachet de țigări aproape plin și o brichetă.
Nu puteam să car două rucsacuri așa că am pus toate lucrurile în
