să producă asupra astronomilor voştri observatori impresia că sunteţi comparativ staţionari în spaţiu şi că roiurile şi curentele stelare care vă înconjoară sunt angajate într-un zbor către exterior la viteze mereu crescătoare pe măsură ce calculele voastre ating spaţii mai îndepărtate. Însă nu se întâmplă astfel. Voi omiteţi să recunoaşteţi că creaţiile fizice ale întregului spaţiu pătruns sunt acum în expansiune uniformă către exterior. Creaţia voastră locală proprie (Nebadonul) participă la această mişcare de expansiune universală. Totalitatea celor şapte suprauniversuri participă la cicluri de câte două miliarde de ani de respiraţie a spaţiului, laolaltă cu regiunile exterioare ale universului principal.
12:4.13 (134.2) Când universurile se dilată şi se contractă, masele materiale ale spaţiului pătruns se deplasează alternativ cu sau împotriva atracţiei gravitaţiei Paradisului. Munca efectuată în deplasarea masei energiei materiale a creaţiei este munca spaţiului, iar nu munca energiei-putere.
12:4.14 (134.3) Cu toate că estimările voastre spectroscopice ale vitezelor astronomice sunt destul de fiabile atunci când se aplică domeniilor stelare aparţinând propriului vostru supraunivers şi suprauniversurilor asociate, calculele voastre nu sunt deloc fiabile atunci când se referă la domenii ale spaţiului exterior. Liniile spectrale sunt deplasate de la normal către violet de către o stea care se apropie şi către roşu de o stea care se îndepărtează. Numeroase influenţe se interpun pentru a face să apară faptul că viteza de recesiune a universurilor exterioare creşte cu peste o sută şaizeci de kilometri pe secundă pentru fiecare milion de ani-lumină care se adaugă la distanţa sa. Această metodă de calcul ulterioară perfecţionării telescoapelor celor mai puternice va face ca din sectorul vostru de univers să pară că aceste sisteme stelare mult îndepărtate sunt în zbor la o viteză incredibilă, de peste cincizeci de mii de kilometri pe secundă. Însă această viteză aparentă de recesiune nu este reală; ea rezultă din numeroşi factori eronaţi, incluzând unghiurile de observare şi alte distorsiuni ale spaţiului-timp.
12:4.15 (134.4) Însă cea mai importantă dintre aceste distorsiuni provine din faptul că vastele universuri ale spaţiului exterior situate în domeniile aflate în vecinătatea domeniilor celor şapte suprauniversuri par a efectua rotaţia lor în sens invers celei făcute de marele univers. Altfel spus, aceste miliarde de nebuloase, de sori şi de sfere care îi înconjoară se învârt acum în jurul creaţiei centrale în sensul acelor de ceasornic. Cele şapte suprauniversuri se rotesc însă în sens invers în jurul Paradisului. Se pare că al doilea univers exterior de galaxii, la fel ca şi cele şapte suprauniversuri, se roteşte în jurul Paradisului în sens invers acelor de ceasornic. Astronomii observatori de pe Uversa cred că descoperă dovada că mişcările relative se efectuează într-o a treia centură a spaţiului extrem de îndepărtată şi că aceste mişcări încep să manifeste tendinţe de orientare în sensul acelor unui ceasornic.
12:4.16 (134.5) Este probabil ca aceste sensuri alternative ale unor procesiuni spaţiale succesive ale universului să aibă legătură cu tehnica de gravitaţie universală folosită de Absolutul Universal în interiorul universului principal, tehnică ce constă în coordonarea forţelor şi în egalizarea tensiunilor spaţiale. Mişcarea, la fel ca şi spaţiul, este un complementar sau un echilibror al gravitaţiei.
5. Spaţiu şi timp
12:5.1 (134.6) Ca şi spaţiul, timpul este o revărsare a Paradisului, însă nu în acelaşi sens, ci doar într-un mod indirect. Timpul vine în virtutea mişcării şi datorită faptului că mintea este prin natură conştientă de secvenţialitate. Din punct de vedere practic, mişcarea este esenţială pentru timp, însă nu există unitate de timp universală bazată pe mişcare, decât în măsura în care ziua standard a Paradisului-Havona este recunoscută în mod arbitrar ca atare. Faptul că respiraţia spaţiului ar fi totală, distruge valoarea sa locală ca sursă a timpului.
12:5.2 (135.1) Spaţiul nu este infinit, cu toate că îşi are originea în Paradis; el nu este absolut, deoarece este pătruns de Absolutul Necalificat. Noi nu cunoaştem limitele absolute ale spaţiului, însă ştim bine că absolutul timpului este eternitatea.
12:5.3 (135.2) Timpul şi spaţiul nu sunt inseparabile decât în creaţiile spaţiului-timp, în cele şapte suprauniversuri. Spaţiul netemporal (spaţiul fără timp) există teoretic, însă singura localizare cu adevărat netemporală este aria Paradisului. Timpurile nespaţiale (timpuri fără spaţiu) există în minte la nivelul funcţional al Paradisului.
12:5.4 (135.3) Zonele relativ imobile ale spaţiului median care se suprapun cu Paradisul şi separă spaţiul pătruns de spaţiul nepătruns sunt zonele de tranziţie între timp şi eternitate. Este deci necesar ca pelerinii Paradisului să devină inconştienţi pe durata acestui tranzit până când acesta va ajunge să culmineze în obţinerea cetăţeniei Paradisului. Vizitatorii conştienţi de timp pot merge în Paradis fără să adoarmă astfel, însă ei rămân creaturi ale timpului.
12:5.5 (135.4) Raporturile cu timpul au nevoie de mişcare în spaţiu pentru a exista, însă conştiinţa de timp nu are nevoie. Secvenţialitatea poate să producă o conştientizare a timpului, chiar şi în absenţa mişcării. Mintea umană este mai puţin legată de timp decât de spaţiu din cauza naturii inerente a minţii. Chiar şi pe durata zilelor vieţii terestre în trup, cu toate că mintea umană este strict legată de spaţiu, imaginaţia creatoare umană este comparativ liberă de timp. Însă timpul în sine nu este în mod genetic o calitate a minţii.
12:5.6 (135.5) Există trei nivele diferite de cunoaştere a timpului:
12:5.7 (135.6) 1. Timpul perceput de minte - conştiinţa succesiunii, mişcarea şi un simţ al duratei.
12:5.8 (135.7) 2. Timpul perceput de spirit - percepţia mişcării către Dumnezeu şi conştiinţa mişcării de ascensiune către nivele de divinitate crescândă.
12:5.9 (135.8) 3. Personalitatea creează un simţ unic al timpului din intuirea Realităţii, plus o conştiinţă a prezenţei şi o percepţie a duratei.
12:5.10 (135.9) Animalele nespirituale nu cunosc decât trecutul şi trăiesc în prezent. Omul locuit de spirit are puteri de previziune (intuiţie); ei pot vizualiza viitorul. Doar atitudinile progresive şi orientate înainte sunt reale în mod personal. Etica statică şi moralitatea tradiţională nu depăşesc decât foarte puţin animalitatea. Stoicismul nu este nici el o înaltă realizare de sine. Eticheta şi morala devin cu adevărat umane atunci când sunt dinamice şi progresive, însufleţite de realitate universală.
12:5.11 (135.10) Personalitatea umană nu este doar o concomitenţă cu evenimentele din timp şi spaţiu; şi personalitatea umană poate acţiona, la rândul ei, în calitate de cauză cosmică a acestor evenimente.
6. Supercontrolul universal
12:6.1 (135.11) Universul este nestatic. Stabilitatea nu este rezultatul inerţiei, ci mai degrabă produsul energiilor echilibrate, al cooperării mentale, al morontialelor coordonate, al supracontrolului spiritului şi al unificării personalităţii. Stabilitatea este în întregime şi întotdeauna proporţională cu divinitatea.
12:6.2 (135.12) În controlul fizic al universului principal, Tatăl Universal îşi exercită prioritatea şi întâietatea prin intermediul Insulei Paradisului. Dumnezeu este absolut în administrarea spirituală a cosmosului prin persoana Fiului Etern. În domeniile minţii, Tatăl şi Fiul activează prin coordonare cu Autorul Comun.
12:6.3
