minte reprezintă un act al Spiritului Infinit. Numai mintea poate asocia forţele şi energiile fizice ale nivelului material cu puterile şi fiinţele spirituale ale nivelului spiritului.
12:6.4 (136.2) De fiecare dată când contemplaţi fenomene universale, asiguraţi-vă că luaţi în considerare interacţiunile energiilor fizice, intelectuale şi spirituale. Şi luaţi bine seama la fenomenele neaşteptate însoţind unificarea lor de personalitate şi fenomenelor imprevizibile ce rezultă din acţiunile şi reacţiunile Deităţii experienţiale şi ale Absolutelor.
12:6.5 (136.3) Universul este extrem de previzibil doar în sensul cantitativ, sau al măsurării gravitaţiei. Nici chiar forţele fizice primordiale nu reacţionează la gravitaţia liniară, după cum nici semnificaţiile mentale superioare şi adevăratele valori spirituale ale realităţilor ultime ale universului. În mod calitativ, universul nu este foarte previzibil cu privire la noile asocieri de forţe, fie ele fizice, mentale sau spirituale; cu toate acestea, multe dintre aceste combinaţii de energii sau de forţe devin parţial previzibile atunci când le supunem observaţiei critice. Atunci când materia, mintea şi spiritul sunt unificate de personalitatea unei creaturi, noi suntem incapabili să prezicem complet deciziile acestei fiinţe înzestrate cu liber arbitru.
12:6.6 (136.4) Toate fazele forţei primordiale, spiritul în devenire şi alte ultimităţi nonpersonale par a reacţiona în acord cu legi relativ stabile, dar necunoscute. Aceste faze sunt caracterizate printr-o latitudine a înfăptuirii şi printr-o elasticitate a reacţiei care adesea sunt derutante când sunt întâlnite în fenomenele unei situaţii circumscrise şi izolate. Cum se explică această imprevizibilă libertate de reacţie demonstrată de aceste actualităţi ale universurilor emergente? Aceste date imprevizibile, necunoscute şi insondabile - fie că ţin de comportamentul unei unităţi primordiale de forţă, reacţia unui nivel minte neidentificat, fie că ţin de fenomene ale unui vast preunivers în formare în domeniile spaţiului exterior - revelează probabil activităţile Ultimului şi împlinirile prezenţei Absolutelor, care antedatează funcţiunile tuturor Creatorilor universului.
12:6.7 (136.5) Nu ştim realmente, dar presupunem că o varietate atât de uimitoare de aptitudini şi o coordonare atât de profundă semnifică faptul că Absolutele sunt prezente şi acţionează. Noi deducem că o astfel de diversitate de reacţii în faţa unei cauzalităţi aparent uniforme revelează reacţiile Absolutelor nu numai la cauzalitatea imediată şi de situaţie, ci şi la orice alte cauzalităţi aferente de pe cuprinsul întregului maestru univers.
12:6.8 (136.6) Indivizii au îngerii lor păzitori de destin. Planetele, sistemele, constelaţiile, universurile şi suprauniversurile au fiecare şefii lor respectivi care lucrează pentru binele domeniilor lor. Havona, şi chiar marele univers, sunt vegheate de cei cărora le-au fost încredinţate aceste responsabilităţi. Însă cine asigură şi supraveghează necesităţile fundamentale ale universului principal în ansamblul său, de la Paradis până la al patrulea şi cel din urmă nivel de spaţiu exterior? Din punct de vedere existenţial probabil că o asemenea supraveghere i se poate atribui Trinităţii Paradisului, însă, dacă ne plasăm în punctul de vedere experienţial, vedem că apariţia universurilor posthavoniene depinde de:
12:6.9 (136.7) 1. Absolute în ceea ce priveşte potenţialul.
12:6.10 (136.8) 2. Cel Ultim în ceea ce priveşte direcţia.
12:6.11 (137.1) 3. Cel Suprem în ceea ce priveşte coordonarea evolutivă.
12:6.12 (137.2) 4. Arhitecţii Universului principal în ceea ce priveşte administrarea anterioară apariţiei şefilor specifici.
12:6.13 (137.3) Absolutul Necalificat penetrează întregul spaţiu. Noi nu distingem cu perfectă claritate statutul exact al Absolutului Deităţii şi al Absolutului Universal, însă ştim că acesta din urmă acţionează oriunde acţionează Absolutul Deităţii şi Absolutul Necalificat. Absolutul Deităţii se poate să fie prezent în mod universal, însă nu poate fi deloc prezent în mod spaţial. Cel Ultim este prezent în spaţiu, acum, sau va fi la un moment dat, până la limitele exterioare ale celui de-al patrulea nivel al spaţiului exterior. Avem îndoieli că Cel Ultim va trebui vreodată să fie spaţial prezent dincolo de periferia universului principal, însă, dincoace de această limită, Cel Ultim este pe cale de a integra progresiv organizarea creatoare a potenţialelor celor trei Absolute.
7. Partea şi totul
12:7.1 (137.4) Există o lege inexorabilă şi impersonală, operativă în orice timp şi în orice spaţiu, cu aplicare asupra oricărei realităţi, indiferent de natura ei; această lege echivalează cu funcţia unei providenţe cosmice. Îndurarea caracterizează atitudinea iubirii lui Dumnezeu pentru indivizi; imparţialitatea motivează atitudinea lui Dumnezeu faţă de ansamblu. Voia lui Dumnezeu nu primează în mod necesar în parte - în inima unei anumite personalităţi - însă voinţa sa guvernează efectiv întregul, universul universurilor.
12:7.2 (137.5) În toate raporturile lui Dumnezeu cu toate fiinţele sale, este adevărat că legile sale nu sunt în mod intrinsec arbitrare. Pentru voi, cu viziunea voastră limitată şi cu punctul vostru de vedere finit, acţiunile lui Dumnezeu trebuie să pară deseori dictatoriale şi arbitrare. Legile lui Dumnezeu sunt pur şi simplu obiceiurile lui Dumnezeu, felul lui de a face în mod repetat anumite lucruri; şi el le face întotdeauna pe toate bine. Voi remarcaţi că Dumnezeu face acelaşi lucru în acelaşi fel, în repetate rânduri, pur şi simplu pentru că, în împrejurările date, este cea mai bună cale de a face acel lucru anume. Ori, cea mai bună cale este calea justă, şi de aceea înţelepciunea infinită impune întotdeauna ca lucrul să fie făcut în acel mod precis şi desăvârşit. Ar trebui, de asemenea, să vă amintiţi că natura nu este actul exclusiv al Deităţii; sunt prezente şi alte influenţe în fenomenele pe care omul le numeşte natură.
12:7.3 (137.6) Natura divină detestă faptul de a suferi vreo deteriorare, de orice fel ar fi, sau să îngăduie vreodată ca un act pur personal să fie executat într-un mod ordinar. Să fie totuşi clar că, dacă, în divinitatea oricărei situaţii, în împrejurările extreme şi în cazurile în care cursul înţelepciunii supreme ar putea indica necesitatea unei conduite diferite - dacă nevoile de perfecţiune, ca urmare a unei anumite raţiuni, ar putea dicta o altă modalitate de reacţiune, una mai bună - atunci şi acolo Dumnezeu cel atoateînţelegător ar acţiona în felul acela mai bun şi mai potrivit cu putinţă. Aceea ar fi expresia unei legi mai înalte; nu anularea unei legi mai puţin elevate.
12:7.4 (137.7) Dumnezeu nu este un sclav al obişnuinţei, al cronicităţii repetării propriilor sale acte voluntare. Nu există conflict între legile Infinitului. Ele sunt toate perfecţiuni ale naturii infailibile a lui Dumnezeu, ele sunt toate acte de necontestat care exprimă decizii impecabile. Legea este reacţia neschimbătoare a unei minţi infinite, perfecte şi divine. Acţiunile lui Dumnezeu sunt toate voluntare, deşi sunt aparent identice. În Dumnezeu „nu există nici variaţie, nici umbră de schimbare”. Însă tot ceea ce poate fi spus cu adevărat despre Tatăl Universal nu poate fi afirmat cu aceeaşi certitudine şi despre toate inteligenţele sale subordonate sau despre creaturile sale evolutive.
12:7.5 (137.8) Pentru că Dumnezeu este neschimbător, de aceea puteţi voi să vă încredinţaţi că, în toate împrejurările obişnuite, el va face acelaşi lucru în acelaşi mod identic şi obişnuit. Dumnezeu este asigurarea stabilităţii pentru toate lucrurile şi pentru toate fiinţele create. El este Dumnezeu şi deci nu se schimbă.
12:7.6 (138.1) Toată această statornicie a conduitei şi această uniformitate de acţiune sunt personale, conştiente şi cât se poate de voluntare, deoarece Dumnezeul
