style="font-size:15px;"> Caitlin, Caleb, și Luisa au stat acolo, singuri. Caitlin a răsuflat.
"Dumnezeule!" a spus Luisa. "Fetele astea n-au băgat în seamă pe nimeni înainte. Cu atâtt mai puțin să facă o invitație."
"Știu", a spus Caitlin, încă extrem de uimită.
“Caitlin!” a spus dintr-o dată Luisa, întinzându-se și apucându-i brațul "tocmai mi-am amintit. Susan. Ea a spus ceva despre Sam. Săptămâna trecută. Că umbla cu Colemanii. Îmi pare rău, tocmai mi-am amintit. Poate că te ajută."
Colemanii. Desigur. Acolo ar fi.
"Și, de asemenea," a continuat Luisa, grăbită, "ne adunăm toți în seara asta la familia Frank. Trebuie să vii! Ne e foarte dor de tine. Și, bineînțeles, adu-l și pe Caleb. O să fie o petrecere minunată. Jumătate din clasă va veni. Tu trebuie să fii acolo."
"Ei bine… Nu stiu -"
Sună clopoțelul.
"Tre 'să plec! Mă bucur așa de mult că te-ai întors. Te iubesc. Sună-mă. Pa!" a spus Luisa, fluturând din mână către Caleb, și s-a întors și a plecat grăbită pe coridor.
Caitlin și-a permis să se imagineze înapoi în viața ei normală. Petrecând timp cu toți prietenii ei, mergând la petreceri, fiind într-o școală normală, pe cale de a absolvi. Îi plăcea cum se simțea asta. Pentru un moment, a încercat din greu să-și scoată complet din minte toate evenimentele din ultima săptămână. Și-a imaginat că nu s-a întâmplat vreodată nimic rău.
Dar apoi s-a uitat și l-a văzut pe Caleb, și realitatea s-a întors cu putere. Viata ei se schimbase. Permanent. Și niciodată nu se va mai schimba înapoi. Trebuia să accepte asta.
Să nu mai vorbim de faptul că omorâse pe cineva, și că poliția o căuta. Sau că ar fi doar o chestiune de timp până când o prindeau undeva. Sau faptul că întreagă rasă a vampirilor dorea să o omoare. Sau că această sabie pe care o căuta ar putea salva viețile multor oameni.
Viața cu siguranta nu mai era ce a fost, și nu va mai fi niciodată. Trebuia să îmbrățișeze doar realitatea ei prezentă.
Caitlin și-a pus mâna pe brațul lui Caleb și l-a dus spre ușile din față. Colemanii. Știa unde locuiau și avea sens ca Sam să fi tras la ei. Dacă el nu era la școală, atunci era probabil acolo chiar acum. Acolo trebuiau să meargă mai departe.
În timp ce ieșeau pe ușile din față, la aer curat, s-a minunat de cât de bine se simțea să plece iar din acest liceu – și de data asta pentru totdeauna.
Caitlin și Caleb au traversat proprietatea Coleman, cu zăpada de pe iarbă trosnindu-le sub picioare. Casa în sine nu era mare lucru – o fermă modestă așezată pe marginea unui drum de țară. Dar mult în spatele ei, la capătul proprietății, era un hambar. Caitlin a văzut toate bătrânele camionete parcate la întâmplare pe gazon și a putut vedea urmele pe gheață și zăpadă, și și-a dat seama că o mulțime de lume se dusese spre acest hambar.
Asta era ce făceau copiii în Oakville – pierdeau vremea în hambarele celorlalți. Oakville era în același timp rural și suburban, și le dădea oportunitatea de a petrece vremea într-o structură destul de îndepărtată de casa părinților lor, astfel încât aceștia să nu știe sau să nu le pese ce făceai. Era mult mai bine decât să stai prin pivnițe. Părinții tăi nu puteau auzi nimic. Si aveai propria intrare. Și ieșire.
Caitlin a inspirat adânc, s-a dus la hambar și a tras înapoi ușa grea, de lemn.
Primul lucru care a lovit-o a fost mirosul. Marijuana. Atârnând în aer ca norii.
Asta, amestecată cu mirosul de bere stătută. Prea mult.
Și mai era ceva, mai pronunțat decât tot restul – era mirosul unui animal. Nu mai avusese niciodată simțurile atât de acute. Șocul prezenței acestui animal i-a curs prin întreaga ființă, ca și cum ar fi mirosit amoniac.
S-a uitat spre dreapta și s-a concentrat. Acolo, în colț, era un Rottweiler mare. El s-a ridicat încet, s-a uitat la ea, și a mârâit. Apoi a erupt într-o mârâit scăzut, gutural. Era Butch. Acum și-l amintea. Rottweiler-ul agresiv al Colemanilor. Ca și cum Colemanii aveau nevoie de un animal agresiv pentru a adăuga la imaginea lor de haos.
Colemanii fuseseră întotdeauna o problemă. Trei frați – de 17, 15, și 13 ani – și cândva Sam se împrietenise cu fratele mijlociu, Gabe. Fiecare era mai rău decât următorul. Tatăl lor îi părăsise cu mult timp în urmă, nimeni nu știa unde plecase, iar mama lor nu era niciodată pe acasă. Practic se crescuseră singuri. În ciuda vârstei lor, erau întotdeauna beți sau drogați, și mai mult în afara școlii decât în ea.
Caitlin era supărată că Sam petercea timpul cu ei. Asta nu putea duce la nimic bun.
În fundal se auzea muzică. Pink Floyd. Wish You Were Here (Aș vrea să fii aici).
Se potrivește, s-a gândit Caitlin.
Era întuneric aici, mai ales intrând dintr-o astfel de zi luminoasă, și i-au trebuit câteva secunde pentru ca ochii să i se obișnuiască pe deplin.
Iată-l. Sam. Stând în mijlocul canapelei uzate, înconjurat de o duzină de băieți. Cu Gabe de o parte și Brock de cealaltă.
Sam era ghemuit peste un bong. Tocmai terminase de inspirat, și l-a pus jos și s-a lăsat pe spate, inspirând aerul și ținându-l mult prea mult timp. În cele din urmă i-a dat drumul.
Gabe l-a bătut pe umăr și Sam s-a uitat în sus. Prin ceața drogului, el a privit spre Caitlin. Ochii îi erau injectați.
Caitlin a simțit o durere sfâșiindu-i stomacul. Era mai mult decât dezamăgită. Simțea că era vina ei. Și-a amintit ultima dată când s-au văzut, în New York, cearta lor. Cuvintele ei dure. "Pleacă atunci!" strigase ea. De ce a trebuit să fie atât de dură? De ce nu putea avea o șansă să-și retragă cuvintele?
Acum era prea târziu. Dacă ar fi ales cuvinte diferite, poate lucrurile ar fi diferite acum.
A simțit, de asemenea, un val de furie. Furie față de Colemani, furie față de toți băieții din acest hambar, care stăteau în jurul acestor canapele și scaune vechi, pe mormane de fân, toți pierzând vremea, bând, fumând, nefăcând nimic cu viețile lor. Ei erau liberi să nu facă nimic cu viețile lor. Dar nu aveau voie să-l târască pe Sam în asta. El era mai bun decât ei. Doar că nu avusese niciodată pe cineva care să-l sfătuiască. Niciodată nu a avut un tată ca model, nici bunătate de la mama lor. Era un copil bun, și ea știa că el ar putut fi printre cei mai buni din clasă acum, dacă ar fi avut parte de o familie măcar pe jumătate stabilă. Dar la un moment dat, a fost prea târziu. Lui pur și simplu nu i-a mai păsat.
A făcut câțiva pași spre el. "Sam?" a întrebat ea.
El doar s-a holbat la ea, fără niciun cuvânt.
Era greu să-ți dai seama ce era în acea privire. Erau drogurile? Oare el pretindea că nu-i pasă? Sau chiar nu-i păsa?
Privirea apatică a rănit-o mai mult decât orice. Ea anticipase că el va fi foarte fericit să o vadă, că se
