Poezii. Eminescu Mihai
Чтение книги онлайн.
Читать онлайн книгу Poezii - Eminescu Mihai страница 11
As zburare
Pe-al tau san gemand de dor;
De-ai fi noapte, – as fi lumina,
Blanda, lina,
Te-as cuprinde c-un suspin;
Si in nunta de iubire,
In unire,
Naste-am zorii de rubin;
De-as fi, mandra, rausorul,
Care dorul
Si-l confie campului,
Ti-as spala c-o sarutare,
Murmurare,
Crinii albi ai sanului!"
Ca Eol, ce zboara prin valuri si tipa,
Fugarul usor
Necheaza, s-arunca de spinteca-n pripa
Al negurei flor;
Vergina il strange pe-amantu-i mai tare
La sanu-i de crin
Si fata-si ascunde l-a lui sarutare
In par ebenin.
Iar Eco isi rade de blandele plangeri,
De junii amanti,
Si raul repeta ca cantul de ingeri
In repede dant:
"De-as fi, mandra, rausorul,
Care dorul
Si-l confie campului,
Ti-as spala c-o sarutare,
Murmurare,
Crinii albi ai sanului!"
DIN STRAINATATE
Cand tot se-nveseleste, cand toti aci se-ncanta,
Cand toti isi au placerea si zile fara nori,
Un suflet numai plange, in doru-i se avanta
L-a patriei dulci plaiuri, la campii-i razatori.
Si inima aceea, ce geme de durere,
Si sufletul acela, ce canta amortit,
E inima mea trista, ce n-are mangaiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor nemarginit.
As vrea sa vad acuma natala mea valcioara
Scaldata in cristalul paraului de-argint,
Sa vad ce eu atata iubeam odinioara:
A codrului tenebra, poetic labirint;
Sa mai salut o data colibele din vale,
Dorminde cu un aer de pace, linistiri,
Ce respirau in taina placeri mai naturale,
Visari misterioase, poetice soptiri.
As vrea sa am o casa tacuta, mitutica,
In valea mea natala, ce undula in flori,
Sa tot privesc la munte in sus cum se ridica,
Pierzandu-si a sa frunte in negura si nori.
Sa mai privesc o data campia-nfloritoare,
Ce zilele-mi copile si albe le-a tesut,
Ce auz? odata copila-mi murmurare,
Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a vazut.
Melodica soptire a raului, ce geme,
Concertul, ce-l intoana al pasarilor cor,
Cantarea in cadenta a frunzelor, ce freme,
Nascur-acolo-n mine soptiri de-un gingas dor.
Da! Da! As fi ferice de-as fi inca o data
In patria-mi iubita, in locul meu natal,
Sa pot a binezice cu mintea-nflacarata
Visarile juniei, visari de-un ideal.
Chiar moartea, ce raspande teroare-n omenire,
Prin vinele vibrande ghetoasele-i fiori,
Acolo m-ar adoarme in dulce linistire,
In visuri fericite m-ar duce catre nori.
LA BUCOVINA
N-oi uita vreodata, dulce Bucovina,
Geniu-ti romantic, muntii in lumina,
Vaile in flori,
Rauri resaltande printre stance nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste campii-n zori.
Ale sortii mele plangeri si surase,
Inganate-n canturi, inganate-n vise
Tainic si usor,
Toate-mi trec prin gandu-mi, trec pe dinainte,
Inima mi-o fura si cu dulci cuvinte
Imi soptesc de dor.
Numai langa sanu-ti geniile rele,
Care imi descanta firul vietii mele,
Parca dormita;
Ma lasara-n pace, ca sa cant in lume,
Sa-mi visez o soarta mandra de-al meu nume
Si de steaua mea.
Cand pe bolta bruna tremura Selene,
Cu un pas melodic, cu un pas alene
Lin in calea sa,
Eol pe-a sa arpa bland rasunatoare
Cant-a noptii dulce, mistica cantare,
Cant din Valhala.
Atunci ca si silful, ce n-adoarme-n pace,
Inima imi bate, bate, si nu tace,
Tremura usor,
In fantazii mandre ea isi face cale,
Peste munti cu codri, peste deal si vale
Mana al ei dor.
Mana doru-i tainic colo, inspre tine,
Ochiul imi sclipeste, genele-mi sunt pline,
Inima mi-i grea;
Astfel, totdeauna cand gandesc la tine,
Sufletul mi-apasa nouri de suspine,
Bucovina mea!
SPERANTA
Cum mangaie dulce, alina usor
Speranta pe toti muritorii!
Tristeta, durere si lacrimi, amor
Azilul isi afla in sanu-i de dor
Si pier, cum de boare pier norii.
Precum calatorul, prin munti ratacind,
Prin umbra padurii cei dese,
La slaba lumina ce-o vede lucind
Alearga purtat ca de vant
Din noaptea padurii de iese:
Asa si speranta – c-un licur usor,
Cu slaba-i lumina palinda -
Anima-nc-odata tremandul picior,
De uita de sarcini, de uita de nori,
Si unde o vede s-avanta.
La cel ce in carcere plange amar
Si blestema cerul si soartea.
La neagra-i